Llorona

miercuri, 22 martie 2017

Este, și  așa va rămâne pentru totdeauna, fata care știe să se joace cu viața tot așa cum s-ar juca cu un văl de mătase.  Așa face și cu geografia, cu prietenii care se încăpățânează să rămână ca ea și cu cele mai multe dintre idei. O dată la câțiva ani ne oprim din mersul nostru înainte, preț de câteva momente, pentru a topi depărtările dintre noi în câte vreo capitală a lumii. Mereu alta, până acum. Pentru că trăim aceleași vârste relative și locuim în înălțimi asemănătoare, fiecare întâlnire este o sărbătoare. În așteptarea ei, și a plimbărilor nocturne pe străzile Madridului, îmi amintesc de un răspuns mai vechi într-un dialog cu ea pe o temă nesfârșită.

Marile povești ale lumii au nevoie de marii ei povestitori. La rândul lor, aceștia au nevoie de cei care știu să le savureze, să se bucure cumsecade de ele. Noaptea asta caldă de vară este o noapte a
poveștilor și, pentru că cer benevolență, apropiere și intimitate, este povestea cea mai recent descoperită pe care aleg să ți-o spun ție.
Din geografia afectivă, cea indepărtată, a celeilalte jumătăți de lume - cea care deși mă cere constant acolo, îmi semnez încă în fals prezența - deci America Latină, vine și Chavela Vargas. Născută acum mai bine de 90 de ani în Costa Rica, artist de stradă încă din adolescență, ajunge să fie recunoscută abia pe la 30 de ani, dar nu în țara ei natală, ci în Mexic. Trăiește din plin  istoria acelor vremuri, din care nu lipseau excesele, nici de idei, de curaj sau de temperament, mai ales în acele locuri atât de fertile lor, care sper să rămână așa întotdeauna. Se îmbracă bărbătește, fumează trabuc, poartă pistol și rămâne, din acea perioadă, cu o puternică dependență de alcool. Și cântă tristețea Mexicului (și a Americii Latine pe de-a întregul) cu o voce tulburătoare: the rough voice of tenderness. O cunoaște și devine prietenă apropiată a Fridei Kahlo și a lui Diego Rivera, pentru ca, mulți ani mai târziu, să joace într-un film biografic despre ea cântându-i acum, cu aceeași voce ca și atunci, La llorona. Și aici ajungem la adevărata poveste.
Llorona ar putea fi Dora Maar a lui Pablo Picasso. Ar putea fi The weeping woman, ultima lui pânză. Llorona este însă mai mult decât atât, deși tot Picasso spunea că "am pictat-o ani la rând în forme torturate, nu prin sadism și nici cu plăcere. Este o viziune care mă forța și căreia m-am supus... And it's important because women are suffering machines".


Undeva în sudul Mexicului, pe coasta Pacificului se află regiunea Oaxaca, pe care se așezase cândva, alături de cea maiașă și aztecă, civilizația zapotecă. Cei mai mulți spun că Llorona este mitul dispariției acestei civilizații din perioada cuceririi hispanice, dar pentru mine rămâne una din poveștile de iubire arhetipale ale lumii, fascinantă, unică și, desigur, imposibilă. Ea este o femeie de o
frumusețe răpitoare care se îndrăgostește de un aventurier. La un moment dat, el o părăsește datorită trecutului ei și a copilului pe care îl crește. Pentru a fi în continuare împreună cu el, ea își
sacrifică copilul, înecându-l în ocean. Este însă prea târziu; el se afla deja în brațele altei femei. Llorona este pentru mine mitul sacrificiului imposibil și, spre sfârșit, inutil al femeii a cărei renunțare vine prea târziu pentru a mai putea fi fericită.
Însă nu deznodământul este important în această poveste ci, ca întotdeauna, parcursul, deci iubirea. Chavela Vargas nu cântă despre durerea unei femei și a unei pierderi copleșitoare, ci despre o iubire
nesfârșită între cei doi, o iubire care, îi numele ei înseși, cere mereu mai mult, tot mai mult. O iubire insuficientă ei înseși, ce inspiră mâhnire sau, ca să folosesc un cuvânt rar, morna: speranță și moarte în același timp.
Cel mai frumos cuvânt din versurile Chavelei Vargas este 'mi chunca'. Este un cuvânt puțin cunoscut în ambientul hispanic (deci cu atât maiprețios), deoarece vine din dialectul zapotec. Și este cuvântul cu care el își descrie iubita, dar este același cuvânt cu care o mamă își cheamă copilul. 
Într-una din versiunile Lloronei (oh, sunt atâtea) el îi spune ei că poartă o vină pe care nu o poate numi (La pena y lo que no es pena, Llorona). Vina de a iubi-o și de a fi iubit de ea. De asemeea, în sufletul lui sunt două mari săruturi: ultimul este cel al mamei, primul este al ei. De pe mare îmi vine o scrisoare, spune el, scrisă de către sirene, care îmi spun că a iubi este o vină nesfârșită. Se spune că doar prima iubire este mare și adevărată. Însă ultima este copleșitoare, mult mai mare decât prima. Llorona, dă-mi iubirea ta. Cerul poate apoi să și dispară; iubirea dintre noi va rezista.
Din versiunea Chavelei Vargas lipsesc toate aceste cuvinte, acolo totul se joacă în cheia imposibilului, într-un crescendo din care vocea ei erupe spulberând totul. Spre desfătarea tăcutului și răbdătorului meu ascultător, a cărei răbdare am pus-o la grele încercări, Chavela Vargas.

Read more...

Povestea unei generații

luni, 13 februarie 2017

Am scris de două ori despre această generație care zilele astea acestea își ia ceaiul în piață și își sărbătorește libertatea în stradă. Întâi am scris prin 2003-2004. Eram nu doar dezamăgit de ea, eram furios de-a dreptul. Pe atunci, lucrurile erau invers. Eu și o mână de prieteni, ajunși în Liga Studenților, ne luam de gât cu guvernul Năstase în stradă și, mai apoi, în ministerul lui Athanasiu, care era pe atunci la Educație. Pe proiecte de legi, pe alocări de buget și pe numiri dubioase în funcții cheie. Întorși acasă, scriam în ziarul pe care îl conduceam că Năstase este un bou pentru că presa își pierduse libertatea și calea cu totul. Erau doar două ziare care mai făceau asta, Evenimentul Zilei și Academia Cațavencu. Și am hotărât ca noi să fim cel de-al treilea. Pentru că eu nu acceptam ca acest lucru să fie posibil în țara în care trăiam.


O îmbrățișasem pe Mona Muscă și i-am spus atunci că este de-a noastră și, când toată presa era acolo și toate camerele erau pornite, l-am făcut pe Voiculescu să părăsească o dezbatere publică pentru toate ticăloșiile pe care le debita. Dar chiar și așa, eram dezamăgit de generația mea pentru că nu o simțeam alături, pentru că dădeam luptele ei pentru ea, de unul singur. Iar ea își bea ceaiul pe atunci în Cărturești și, pentru mine, asta însemna trădare. Mă înșelam, desigur. Generația celor care luptă acum în desantul unei revoluții morale profunde, și care reușesc să facă acum mult mai mult decât ce ar fi reușit pe atunci, își căuta identitatea și își construia întregul pe care îl vedem acum cu toții. Și oricât de dureroasă a fost atunci, așteptarea aceasta a meritat.


După bătăliile pierdute ale acelor ani, eu și ai mei, am simțit că am făcut un pas prea mult înainte. Am înființat două ONG-uri, o filială Pro Democrația și apoi o organizație proprie, ACTIV (Acțiunea Tinerilor Voluntari) și am început să lucrăm la construirea unei culturi a democrației. Acolo, în provincie, într-un județ roșu, unde simțeam că e cea mai mare nevoie de așa ceva. Am monitorizat cu sute de voluntari fiecare ciclu electoral din 2004 în 2009, ca să nu se poată întâmpla atunci lucruri pentru care Dragnea a fost mai târziu condamnat. În acei ani, când nu erau în București, Pârvulescu, Stelian Tănase sau Andrei Gheorghe erau pe la vreun eveniment organizat de noi. Înițial, în sălile de curs de la universitate. Apoi în licee. Apoi în teatre, în pub-uri de multe ori, la concerte organizate tot de noi. Și, la un moment dat, cu câteva sute de oameni dansând în stradă. 
Am resuscitat un spirit civic, pe care îl credeam inert, până la epuizare. Am simțit că nu am realizat nimic, că am pierdut lupta din nou, și că am pierdut o ultimă șansă, o ultimă speranță. Atunci a fost momentul în care am plecat din țară. La fel de furios și de dezamăgit de generația mea, care își refuza tăcut dreptul ei esențial; cel de a participa. La vot sau la protest.
Greșisem, însă pentru a doua oară pentru că, trei ani mai târziu avea să apară primul semn care zvonea atunci Piața Victoriei de acum. În 2012, cu primul protest al generației mele. Și de atunci, până astăzi, nimic nu i-a mai putut opri.


Cea de a doua oară când am scris despre generația mea a fost în 2013. Am scris un eseu, The Promise of a Generation, și așa am ajuns la American University în Washington D.C. la Civic Leadership Summit. Am vorbit acolo despre noi, despre ce s-a întâmplat în '89, despre ce am făcut împreună și despre schimbările cu care suntem datori, în România și în lume. Însă nici în momentele mele cele mai generoase de optimism nu aș fi crezut că ce se întâmplă acum în Piața Victoriei, în țară și dincolo de ea, ar fi posibile.
Scriu aceste rânduri acum, ca să vă cer iertare pentru o aspră judecată, celor care sunt acum în stradă. Ați adus România cea în care speram, în România în care trăiam. Îmi cer iertare tuturor celor care de 13 zile sunt în Piață, celor care rezistă. Îmi cer iertare fiecăruia care, în ciuda unui ger cumplit, în ciuda răcelii sau a pneumoniei uneori, duceți protestul mai departe. Îmi cer iertare tuturor care plângeți împreună atunci când cântați imnul României în piață. Sunteți cei care duc schimbarea unei țări, schimbarea unei lumi întregi, înapoi în stradă. Sunteți speranța în care multora dintre noi le este teamă să mai creadă. Vă cer iertare că nu pot fi, în piață, alături de voi. Îmi cer iertare pentru că v-am judecat atât de aspru, atât de devreme. Sunteți România în care am vrut mereu să mă aflu. Sunteți generația care am sperat întotdeauna că vom deveni, Și pentru asta eu, o țară și o lume întreagă vă mulțumim!

Read more...

Radicali liberi

duminică, 29 ianuarie 2017

Bunule Haiawatha,

1. Cuvintele tale îmi aduc aminte de Iașiul tinereții noastre și de Maiakovski care tuna, din străfundul unei cafenele de lângă British Council, că dragostea nu-i rai liniștit. Și, ca și ea, nici noi și nici ceea ce ni se întâmplă nu putem, în mod fundamental, fi altfel. Youth is wasted on the young și dacă am învățat ceva de la Patriche, profesorul de română din liceu, este că această cumințenie tâmpă și așezare la adăpost din fața vieții este a proștilor. Iar lumea asta nu a fost făcută pentru proști. 
Niciodată, până mai târziu în viață, nu am mai găsit un mentor de calibrul lui. Dar la cursul meu preferat din facultatea de medicină, am găsit cuvintele tale și cuvintele lui traduse în limbaj fiziologic. Echilibrul va fi întotdeauna dinamic datorită a două lucruri. Primul sunt cei câțiva centimetri lipsă din aria totală a tălpii piciorului. Dacă i-am avea, am putea sta rezemați în propria noastră verticalitate. Al doilea lucru sunt radicalii liberi, niște compuși chimici care propagă, în orice condiții, instabilitate naturală oriunde ea lipsește și sunt puternic implicați în oxidare.
Modul cum pășim în lume și modul în care îmbătrânim în ea, singurele lucruri pe care le putem face cu adevărat în viață, nu au nimic de a face cu așezarea sau cumințenia și au totul de a face cu libertatea. Ca și noi, ca și tot ce ni se întâmplă.

2. În alte timpuri, era o puzderie de zei. Uneori aceeași, dar cu alt nume: Bhaga, Aditi, Mitra, Varuna și, mai ales, Dyaus. Lumea se ruga la cer, iar cerul era marea, și totul era o călătorie, lungă, plină de aventuri și de obstacole. Dinspre un Est, către un Vest. Mai erau apoi și zeii decăzuți, iar al lor era întunericul. 
Numele putea fi Dyaus. Sau putea fi Ulise. Iar Vestul, Vestul putea fi Ithaca.

3. Sunt momente și zile, și stări când este noapte, e ceață și frig peste Ithaca. Întâlnirea lor lung așteptată fost întâlnirea a două umbre a căror siluete s-au iubit cândva, când erau întregi, liberi și împreună. Războiul, călătoriile și trecerea timpului l-au schimbat pe Ulise. În aceeași măsură în care așteptarea, nesiguranța și trecerea timpului au schimbat-o pe Penelopa. Ceea ce îi mai unește este un atunci neprecizat, o amintire pe care încearcă dureros să o resusciteze și privirile lor pierdute, una înapoi spre casă și una înapoi spre port. Este noapte, e ceață și frig peste Ithaca, și asta face din locul ăsta un loc ca oricare altul, un loc pe care l-a mai văzut și din care a mai plecat cândva și din care va pleca, întotdeauna mai departe. 
Plecarea este inevitabilă și așa a fost întotdeauna. Statornicia este legea unei alte lumi, iar soarele va răsări din nou. Ulise va fi din nou ceea ce a fost întotdeauna: copil al haosului, mereu gata de drum și mereu liber.

Read more...

Despre uitare. Identitate. Sau apă

joi, 15 octombrie 2015

În cultura vest occidentală, în care timpul înseamnă bani într-un mod foarte concret și imediat, în care totul este foarte rapid, iar accentul se pune pe acum, și unde Andy Warhol a decretat că nu poți fi celebru mai mult de 15 minute, o dezbatere de fundal despre dreptul de a fi uitat vorbește despre cum ne definim noi înșine mai mult decât orice alt lucru. Nimic din cea ce ai făcut în trecut nu te poate reprezenta pe tine, cel din prezent, dacă tu nu dorești asta. Prin contrast, nimeni nu bagă de seamă că același Internet, care ne încape pe toți încă, datele dispar de la sine. Internetul se șterge pe măsură ce evoluează. Adresa mea de e-mail a fost creată în 1999, cam la câteva luni după înființarea Google. Cel mai vechi mesaj din arhiva mea online este din 2005.

***

 Se vor împlini, în curând, șapte ani de când am plecat de acasă (acel acasă inițial cu care, din păcate, am atât de puțin în comun acum). Într-o scurtă explicație scriam atunci tot aici:
Pentru momentul în care, în lipsa apei, rămâne din tine doar curajul. Pentru momentul în care dai foc la tot și pleci în lume. Pentru ce a fost, pentru uitare, rătăcire, pentru renunțare. Și pentru aventură, desigur.
Cuvântul cheie, atunci a fost uitarea. Vroiam să uit și să fiu uitat, vroiam un nou început într-un spațiu care nu îți pune nici o întrebare despre propriul trecut, în care să poți construi un alt viitor. Multe lucruri s-au schimbat de atunci. Mi-am abandonat, cum se spune, limba, tribul și zeii. S-a schimbat, de atunci, si destinația. Precum și felul de a gusta un vin roșu, muzica clasică, felul de a găti sau de a iubi. Unele lucruri au rămas, însă, la fel. Întotdeauna am rămas aproape de mare. Întotdeauna i-am avut pe ai mei și prietenii alături. Aceiași. Și dacă nu a fost întotdeauna vară, este acum. De 854 de zile. 

***

Îmtr-o dimineață, doi pești mai mici înotau împreună. La un moment dat, se întâlnesc cu un pește mai mare. "Bună dimineața, băieți! Cum este apa astăzi?" îi salută peștele mai mare. Cei doi pești înoată mai departe, fără a-i răspunde. După un timp, unul dintre peștii mici se întoarce spre celălalt și îl întreabă: "Știi ce, eu nu am înțeles întrebarea. Ce Dumnezeu este apa?"
Identitatea nu este origine și nu este destinație. Este devenirea și deciziile care vin odată cu aceasta. Este ce uiți după o vreme, pe de o parte și este ubicuitatea (apa, cum s-ar spune) în care te afli, pe de alta. Este sumă și întotdeauna context. Noi.

Read more...

Moștenirea lor

duminică, 24 august 2014

"Gândește-te sã pleci, nu să ajungi. Ultimul port e foarte departe sau foarte aproape; nu te gândi niciodată la el"...
De-a lungul anilor am avut nenumărate mustrări de conștiință cã nesocotesc legile firii și ale statorniciei, alegând mereu să plec mai departe atunci când vreun loc, pe care îl socoteam blestemat, mă ademenea cu tihna lui caldã și monotonă, sau când glasul și privirea ei afectuoasa mă chemau înapoi într-un pat din care, altminteri, nu m-aș fi ridicat niciodată. 
În destinderea la care eram invitat să iau parte era, însă ceva care nu rima, decât până la un punct, cu propriile mele ambiții și așteptări, ca o promisiune pe care o îndeplinești, dar nu până la capăt, ca o respirație dusă până la jumătate. Dar mai era ceva, dincolo de toate acestea.
"Nu calcula niciodată sosirile. Când te oprești, nu lua prea mult în seamă bucuriile, fiindcă ele îți lungesc drumul. Fii gata să ridici pânzele în orice clipă!"
Ai mei s-au cunoscut pe la 20 și ceva - 30 de ani. Iar eu am încercat să iau ce era mai bun din fiecare. Am încercat să iau câte ceva din frumusețea de pe chipul maicã-mii și determinarea de a merge mai departe din temperamentul ei. Am luat de la taică-miu culoarea părului și a ochilor și un anume curaj al non-conformismului din lumea placidă și gri în care a trăit până la ultima suflare. 
Dar fără să vrea și fără să știe, amândoi mi-au transmis acest har blestemat al nestatorniciei, acest spirit nomad purtat în familie generații de-a rândul, până la ei. Fiecare a plecat, mai devreme sau mai târziu, din locul în care s-a născut și a mers mai departe, așa cum cei dinainte o făcuseră la rândul lor. Unii plecând din Imperiul Austro-ungar în urma cu 3-4 generații, alții plecând de pe coastele grecești ale Mediteranei, poate, cine știe când, regãsindu-se apoi cu toții în ținuturile aride, dar tolerante ale Dobrogei, locul copilăriei mele. Fiecare dinaintea lor venind cine știe de unde, mergând cine știe către ce destinație care le va aduce liniștea și întrebându-se ca și mine, de atâtea ori, dacă au ajuns deja acolo.
"Se poate întâmpla să te prindă furtuna și să nu mai ajungi niciodată; nu te gândi: este de ajuns că ai plecat."
Drumul de la răsărit la apus, peste Atlantic, și de la nord spre sud către Tropice și cele 15 luni de vară petrecute aici mi-au domolit nevoia de a călători. În fond, scriam tot aici în urmă cu patru ani, că voi renunța la a merge mai departe "atunci când voi fi acceptat cu brațele deschise de locuri și oameni cărora le voi spune că povestea mea este o poezie din ancestrale blesteme și binecuvântări ale unui loc unde o lume se termină, o alta începe și amândouă se topesc în mare".
Ithaca nu este aici, însă nu este deloc departe. Mai sunt, până acolo, câteva călătorii de făcut. Mă uit în urmă, către toți ai mei și către portul de la răsărit de unde am plecat. Și îi văd aprobându-mã și mai apoi zâmbind: moștenirea lor este pe mâini bune.

O

Read more...

Drumul până aici. Geografii

sâmbătă, 8 iunie 2013

Iulie 2011

Cea mai frumoasă imagine a acestor zile este cea a unui tată ascultând împreună cu fiica sa Nu-l dau pe azi pentru mâine a lui Andrieş. Iar tatăl devine nostalgic ascultând sunetul ploii. Râde apoi încet şi şopteşte, din când în când: două crăpături în geam... frimituri uscate de pâine... lucrurile-mi sunt în geamantan... dar nu-l dau pe azi pentru mâine.
De la fereastra pe care m-am întins şi de unde scriu aceste rânduri, se văd fulgere în depărtare, deasupra unui cer întunecat. Asta este pentru mine cea mai puternică metaforă a ceea ce va urma... Aş vrea astăzi să plec şi mâine să mă întorc, şi să nu uit, şi să nu fiu uitat, să aparţin şi să mi se aparţină, şi... şi... 
Mă întreb, ce îmi aparţine cu adevărat? Geografia, poate. Cu visele, promisiunile şi peripeţiile ei.  A mea este America Latină, cu împrospătoarea ei bucurie de a trăi, simplă şi mereu bine venită. Şi locurile în care bărbaţii se învaţă unii pe alţii să danseze tango, pentru ca ochiul unui scriitor să vadă în aceasta ludensul masculin al războiului sau o coregrafie a săbiilor. Nesfârşitele câmpii cu plante de cafea care se mistuiesc într-un foc molcom în imaginea mentală pe care aş avea-o într-o cafenea neînsemnată din Buenos Aires sau Bogota, din Managua sau Havana. Şi promisiunea aceasta de a-mi urma prietenii şi visele, oriunde s-ar afla.
De aceea nici nu mai ştiu unde se va termina ziua de astăzi şi de unde va începe cea de mâine. Şi nici nu mai ştiu ce este raţiune şi ce este afect, pentru ca amândouă se joacă una cu alta, gonindu-se reciproc din calea mea şi a celor care îmi sunt aproape. Şi în momentul ăsta, de la fereastra de unde se văd fulgere ce luminează cerul undeva în depărtari, nici nu mai contează care e care. Chiar şi aşa, mă gândesc într-una la Ocolul pământului în 80 de săruturi. Zâmbesc apoi, ascultând nostalgic o piesă şi şoptind din când în când...

Read more...

Drumul până aici. Vremea fariseilor

marți, 28 mai 2013

Iunie 2011

Atunci când scrii de pe plajă, nu poţi scrie despre anumite lucruri, stări şi momente. Nu te poţi lua foarte în serios. De aceea, în ultima vreme îmi petrec cât de mult timp posibil aici, gândindu-mă, când şi când, la Râsul patriarhilor, de exemplu. La deriziune și metode eficiente de a evada, de a mă transpune în alte stări, către alte trăiri. Altfel spus, o glisare, o lentă alunecare spre altceva. Și în pendularea constantă între un aici și un acolo, între un astfel și altfel, marea ajută al naibii de mult. 



Într-un muzeu din Paris în care pășeam la un moment dat prin apa de cuvinte a unui râu din jocuri de lumini, aveam să aflu despre divinitățile tribale din Oceania, niște arătări mascate și neobișnuite, construite în lumea atipică a unor imagini proiecții și valori atât de diferite de cele cu care suntem noi obișnuiți. Și aici apare din nou senzația pe care o am constant: că trăim într-un colț nepotrivit de lume, că ne-am construit din ideile unei culturi cumva incomplete. Coming of age in Samoa, că tot mi-am amintit de asta zilele astea.
Încerc așadar toate metodele de a evada până ce dispare și cel din urmă semn al acestei furtuni ce a venit să stingă incendiile intime peste care mai dau din când în când. Mă așteaptă un pat nefăcut, un proiect de dus până la capăt, o altă călătorie cu promisiunile ei și toate nespusele și nefăcutele ce așteaptă răbdătoare să le vină rândul. Dar toate astea, mai târziu. Deocamdată e vremea fariseilor, deriziunii, rătăcirii, a hoinărelii prin  castelele unei lumi construite doar din apă și nisip.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP