Lecturi stoice de Crăciun
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Trebuie spus că, dincolo de anvergura morală a textelor stoice, te izbeşti, uneori, de platitudini monumentale. „...Este de preferat să fii fericit, chiar dacă eşti mărginit de mijloace materiale restrînse, decît, cînd te răsfaţă belşugul, să fii tulburat de suferinţă“ – sună un text din Epictet. Altfel spus, mai bine sărac şi sănătos, decît bogat şi bolnav. Evident, asemenea solemnităţi sapienţiale sînt abundent compensate de fineţea sau abisalitatea altor pasaje. Dar nu poţi să nu-i dai dreptate lui Hegel, din prelegerile sale de istoria filozofiei, cînd îşi încheie capitolul despre stoici cu fraza următoare: „La Seneca găsim multe lucruri edificatoare, înălţătoare, întăritoare pentru suflet, antiteze pline de spirit, retorică, fineţe a distincţiilor, dar simţim, în acelaşi timp, în faţa discursurilor lui morale, răceală şi plictiseală.“ Este efectul inevitabil al oricărei „filozofii“ care caută soluţii de viaţă făcînd abstracţie de orizontul misterului. Isus s-a născut nu doar într-o lume păcătoasă, secătuită, dezorientată. S-a născut într-o lume fundamental plictisită. Pe acest fond de plictiseală, el a venit cu un enorm potenţial de noutate: a adus „scandal“ intelectual, surpriză morală, speranţă nesăbuită. De aici, efectul său trezitor, prospeţimea sa epidemică. Creştinismul a forţat marginile intelectului, a demontat morala convenţională şi a impus, drept ţintă, imposibilul.
Înţelepciunea stoică – orice înţelepciune imanentă – se străduieşte să încapă în conturele raţiunii şi ale naturii. Respectuoasă cu „legile firii“, o astfel de înţelepciune eşuează, inevitabil, în previzibil şi banalitate. Ea prescrie o conduită, o terapeutică general valabilă, pe scurt, o reţetă. Dacă ţi-o însuşeşti, nu mai trebuie decît să o aplici. În momentul în care îşi atinge scopul, practica filozofiei, înţeleasă ca „medicină a sufletului“, se auto-suspendă. Filozofia, spun stoicii, nu trebuie să fie nici teorie pură, nici trudnică exegeză de text. Ea trebuie să producă un îndreptar, o „tehnică“ a optimei vieţuiri. Odată ce ai tehnica, nu mai e nevoie să filozofezi, pentru că nu mai e nimic de căutat. Or, creştinismul recuperează tocmai prestigiul căutării. Şi al aventurii individuale. El nu propune reţete, ci indică direcţii. Nu se închide în reguli, ci se deschide spre infinitatea cazurilor. Fiecare persoană e o problemă distinctă, unică, şi are de parcurs o traiectorie unică. Ţi se dă un reper stabil, transcendent, şi ţi se lasă libertatea să mergi spre el pe o cale proprie, imprescriptibilă. Ai un model şi ai sprijin liturgic. Dar ritualul nu e o simplă „disciplină“, pentru că nu are structura „soluţiei“, ci pe aceea a „drumului“. Creştinismul declară că nu poţi funcţiona în această lume după regulile ei, ci după regulile Celui care a creat-o. Cu alte cuvinte, n-o locuieşti cuviincios decît păstrînd mereu un punct de sprijin aflat dincolo de ea. Stoicul vrea împăcarea cu sine. Creştinul vrea împăcarea cu ceva mai adînc decît sinele propriu. Sinele singur, sinele în dimensiunea lui curentă, strict mundană, e plicticos. În cel mai bun caz îşi administrează porunci de acomodare: nu te întrista prea tare, nu te veseli prea tare, abţine-te, acceptă-ţi soarta. „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde“ – sună, dimpotrivă, mesajul hristic. În fraza aceasta nu se mai simte nimic de ordinul regulii, al garanţiei raţionale. Ea aduce în scenă o provocare şi un risc, fără legătură cu „înţelepciunea lumii acesteia“. Un risc pe care stoicul nu pare dispus să-l ia în calcul. „Iar pe cele aflate deasupra noastră, pe acelea lasă-le deoparte“ – spune, precaut, Epictet. Dar, în alt loc, sinele lui mai adînc spune altceva: „Gîndul la zei să-ţi fie mai neîntrerupt decît respiraţia“. Lectura stoicilor e totuşi o îndeletnicire profitabilă şi fermecătoare...
Rânduri de departe. 4 - Beauty will save the world.
marți, 22 noiembrie 2011
Fac suma lucrurilor pe care le am și a stărilor pe care le trăiesc... O dimineață în care sunt acolo când viața cuiva este salvată, un moment în care cineva spune "Atenție!" și "Șoc!" în timp ce de deasupra noastră un elicopter decolează pentru a ajunge în altă parte, unde o altă viață își așteaptă salvarea sau sfîrșitul... Și sunt prea puține cuvintele prin care să pot spune cum totul se transformă într-o coregrafie bine pusă la punct sau, mai mult decât atât, o poezie în care oameni se mișcă perfect contribuind prin mișcarea lor la un ceva mai mare și ceva mai mult decât ei înșiși. Și nici măcar așa, nici măcar atunci, Dumnezeu nu e mai mult decât noi înșine în mai multul și mai bunul nostru...
Și atunci îmi aduc aminte de prieteni, pentru că din suma lucrurilor pe care le am și pe care le simt, lipsește un ceva fundamental: prietenia și un mod esențial de a fi. Și într-o seară ploioasă citesc cuvintele umezite de pe o carte poștală a unui prieten de departe, și un întreg evantai de emoții și trăiri apar și dispar aproape brusc și stins... Și din acest tot îți rămân întipărite în minte amintirea unui oraș - așa cum este Iașiul, când ai promis că vei scrie mereu câte o scrisoare când îți va fi bine sau greu și amintirea unei adrese în care vei depozita mereu acea scrisoare. Cum ar fi jurnalul propriu...
Torn un alt pahar de vin roșu toscan și ascultă un Adagio de Samuel Barber. Dostoievschi avea dreptate: cândva frumusețea va salva această lume...
"Occupy". Ce lipseste.
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Read more...
Rânduri de departe. 3 - Evoluții.
luni, 31 octombrie 2011
Rânduri de departe. 2 - Long way home
vineri, 9 septembrie 2011
Cafeneaua care se află la câțiva pași de casa mea aparține unei frumoase femei despre care nu știam mare lucru, în afara faptului că pare coborâtă din raftul cu literatura secolului trecut, cu farmecul înfrânt cu tot al celei care își ascunde singurătatea în dialoguri ce se sfârșesc mereu banal cu străini de care pare mereu gata să se îndrăgostească. În acea cafenea eu am fost mereu străinul atipic și distant, care vine în fiecare dimineață cu părul ciufulit și laptopul sub braț și cere doar caffe americano, preocupat mai degrabă cu ale sale decât cu dialogul cu alții. Ca și călătorii, oamenii marginali se recunosc între ei; astfel între noi s-a legat un soi de camaraderie ca între doi inși clandestini care împart aceeași nesfârșită pasiune pentru cafea. Într-una din aceste dimineți îmi spune, scuzându-se într-un fel, că va închide cafeneaua pentru o perioadă, pentru a pleca în prima ei călătorie de una singură cu rucsacul în spate. Se apropie de mine și îmi spune cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit în ultima vreme: "Il cammino di Santiago de Compostella". Unul din cele mai importante drumuri pe care cineva le poate face de-a lungul vieții, alături de drumul trans-siberian, drumul din Nepal spre Tibet, Route 66, la care eu adaug Las Ramblas și la care tu ai adăuga, pe bună dreptate, turul Americii de Sud pe motocicletă. Nu știu cât timp îi va lua cafengiței mele să străbată cei 120 de kilometri pe jos, însă în fiecare dimineață trec prin dreptul cafenelei și de fiecare dată când văd obloanele trase, mă gândesc cu bucurie și puțină invidie la ea, la tine și la toți cei care trăiesc din plin emoțiile, încântările și primejdiile drumului ce se așterne în fața lor.
În lungile noastre întâlniri, prietena mea C. îmi povestește despre călătoriile ei prin Orient. India mai ales, de care s-a îndrăgostit iremediabil: "Totul se decide în prima jumătate de oră. Ori o iubești pentru totdeauna, ori o detești". Dar și trekkingul plin de pericole prin munții Himalaya sau neliniștitele nopți birmaneze. Ea este cea de la care învăț, pentru întâia oară, ce înseamnă voluntariat internațional. Uneori îmi vorbește cu vocea coborâtă despre bucuria de a împărtăși, pe de o parte și durerea de a fi martorul atâtor lucruri, pe de alta. Hazardul, alegerile, destinul o consemnează la depărtare de aceste locuri făcând posibilă, în mod fericit, întâlnirea noastră aici. O întreb insinuant ce va urma. Ea îmi răspunde, râzând că este din nou gata să se arunce în mijlocul furtunii.
Ca să închei înșiruirea, de la Hertie School of Governance la London School of Economics, tineri specializați în dezvoltare instituțională, politici publice și relații internaționale pleacă de pe băncile marilor universități ale Europei, unii fără măcar să își fi încheiat studiile, pentru a pune umărul la dezvoltarea noilor democrații și state de drept în țările răvășite de revoluțiile primăverii arabe.
Dragă Edu, așa cum ți-am spus la începutul acestor rânduri, îți voi vorbi despre cei care se pregătesc să plece în marile lor călătorii. Nu ți-am spus însă nimic despre mine. Despre încrederea zdruncinată în unele lucruri, însă reafirmată în altele, despre imensul zâmbet așternut pe buze, despre schimbări care curg fluid în firescul lor. Despre emoțiile, încântarea și primejdiile unui drum ce mi se așterne, iată, și mie în față. Despre toate aceste lucruri, în cele ce urmează...
- va urma -