Despre uitare. Identitate. Sau apă

joi, 15 octombrie 2015

În cultura vest occidentală, în care timpul înseamnă bani într-un mod foarte concret și imediat, în care totul este foarte rapid, iar accentul se pune pe acum, și unde Andy Warhol a decretat că nu poți fi celebru mai mult de 15 minute, o dezbatere de fundal despre dreptul de a fi uitat vorbește despre cum ne definim noi înșine mai mult decât orice alt lucru. Nimic din cea ce ai făcut în trecut nu te poate reprezenta pe tine, cel din prezent, dacă tu nu dorești asta. Prin contrast, nimeni nu bagă de seamă că același Internet, care ne încape pe toți încă, datele dispar de la sine. Internetul se șterge pe măsură ce evoluează. Adresa mea de e-mail a fost creată în 1999, cam la câteva luni după înființarea Google. Cel mai vechi mesaj din arhiva mea online este din 2005.

***

 Se vor împlini, în curând, șapte ani de când am plecat de acasă (acel acasă inițial cu care, din păcate, am atât de puțin în comun acum). Într-o scurtă explicație scriam atunci tot aici:
Pentru momentul în care, în lipsa apei, rămâne din tine doar curajul. Pentru momentul în care dai foc la tot și pleci în lume. Pentru ce a fost, pentru uitare, rătăcire, pentru renunțare. Și pentru aventură, desigur.
Cuvântul cheie, atunci a fost uitarea. Vroiam să uit și să fiu uitat, vroiam un nou început într-un spațiu care nu îți pune nici o întrebare despre propriul trecut, în care să poți construi un alt viitor. Multe lucruri s-au schimbat de atunci. Mi-am abandonat, cum se spune, limba, tribul și zeii. S-a schimbat, de atunci, si destinația. Precum și felul de a gusta un vin roșu, muzica clasică, felul de a găti sau de a iubi. Unele lucruri au rămas, însă, la fel. Întotdeauna am rămas aproape de mare. Întotdeauna i-am avut pe ai mei și prietenii alături. Aceiași. Și dacă nu a fost întotdeauna vară, este acum. De 854 de zile. 

***

Îmtr-o dimineață, doi pești mai mici înotau împreună. La un moment dat, se întâlnesc cu un pește mai mare. "Bună dimineața, băieți! Cum este apa astăzi?" îi salută peștele mai mare. Cei doi pești înoată mai departe, fără a-i răspunde. După un timp, unul dintre peștii mici se întoarce spre celălalt și îl întreabă: "Știi ce, eu nu am înțeles întrebarea. Ce Dumnezeu este apa?"
Identitatea nu este origine și nu este destinație. Este devenirea și deciziile care vin odată cu aceasta. Este ce uiți după o vreme, pe de o parte și este ubicuitatea (apa, cum s-ar spune) în care te afli, pe de alta. Este sumă și întotdeauna context. Noi.

Read more...

Moștenirea lor

duminică, 24 august 2014

"Gândește-te sã pleci, nu să ajungi. Ultimul port e foarte departe sau foarte aproape; nu te gândi niciodată la el"...
De-a lungul anilor am avut nenumărate mustrări de conștiință cã nesocotesc legile firii și ale statorniciei, alegând mereu să plec mai departe atunci când vreun loc, pe care îl socoteam blestemat, mă ademenea cu tihna lui caldã și monotonă, sau când glasul și privirea ei afectuoasa mă chemau înapoi într-un pat din care, altminteri, nu m-aș fi ridicat niciodată. 
În destinderea la care eram invitat să iau parte era, însă ceva care nu rima, decât până la un punct, cu propriile mele ambiții și așteptări, ca o promisiune pe care o îndeplinești, dar nu până la capăt, ca o respirație dusă până la jumătate. Dar mai era ceva, dincolo de toate acestea.
"Nu calcula niciodată sosirile. Când te oprești, nu lua prea mult în seamă bucuriile, fiindcă ele îți lungesc drumul. Fii gata să ridici pânzele în orice clipă!"
Ai mei s-au cunoscut pe la 20 și ceva - 30 de ani. Iar eu am încercat să iau ce era mai bun din fiecare. Am încercat să iau câte ceva din frumusețea de pe chipul maicã-mii și determinarea de a merge mai departe din temperamentul ei. Am luat de la taică-miu culoarea părului și a ochilor și un anume curaj al non-conformismului din lumea placidă și gri în care a trăit până la ultima suflare. 
Dar fără să vrea și fără să știe, amândoi mi-au transmis acest har blestemat al nestatorniciei, acest spirit nomad purtat în familie generații de-a rândul, până la ei. Fiecare a plecat, mai devreme sau mai târziu, din locul în care s-a născut și a mers mai departe, așa cum cei dinainte o făcuseră la rândul lor. Unii plecând din Imperiul Austro-ungar în urma cu 3-4 generații, alții plecând de pe coastele grecești ale Mediteranei, poate, cine știe când, regãsindu-se apoi cu toții în ținuturile aride, dar tolerante ale Dobrogei, locul copilăriei mele. Fiecare dinaintea lor venind cine știe de unde, mergând cine știe către ce destinație care le va aduce liniștea și întrebându-se ca și mine, de atâtea ori, dacă au ajuns deja acolo.
"Se poate întâmpla să te prindă furtuna și să nu mai ajungi niciodată; nu te gândi: este de ajuns că ai plecat."
Drumul de la răsărit la apus, peste Atlantic, și de la nord spre sud către Tropice și cele 15 luni de vară petrecute aici mi-au domolit nevoia de a călători. În fond, scriam tot aici în urmă cu patru ani, că voi renunța la a merge mai departe "atunci când voi fi acceptat cu brațele deschise de locuri și oameni cărora le voi spune că povestea mea este o poezie din ancestrale blesteme și binecuvântări ale unui loc unde o lume se termină, o alta începe și amândouă se topesc în mare".
Ithaca nu este aici, însă nu este deloc departe. Mai sunt, până acolo, câteva călătorii de făcut. Mă uit în urmă, către toți ai mei și către portul de la răsărit de unde am plecat. Și îi văd aprobându-mã și mai apoi zâmbind: moștenirea lor este pe mâini bune.

O

Read more...

Drumul până aici. Geografii

sâmbătă, 8 iunie 2013

Iulie 2011

Cea mai frumoasă imagine a acestor zile este cea a unui tată ascultând împreună cu fiica sa Nu-l dau pe azi pentru mâine a lui Andrieş. Iar tatăl devine nostalgic ascultând sunetul ploii. Râde apoi încet şi şopteşte, din când în când: două crăpături în geam... frimituri uscate de pâine... lucrurile-mi sunt în geamantan... dar nu-l dau pe azi pentru mâine.
De la fereastra pe care m-am întins şi de unde scriu aceste rânduri, se văd fulgere în depărtare, deasupra unui cer întunecat. Asta este pentru mine cea mai puternică metaforă a ceea ce va urma... Aş vrea astăzi să plec şi mâine să mă întorc, şi să nu uit, şi să nu fiu uitat, să aparţin şi să mi se aparţină, şi... şi... 
Mă întreb, ce îmi aparţine cu adevărat? Geografia, poate. Cu visele, promisiunile şi peripeţiile ei.  A mea este America Latină, cu împrospătoarea ei bucurie de a trăi, simplă şi mereu bine venită. Şi locurile în care bărbaţii se învaţă unii pe alţii să danseze tango, pentru ca ochiul unui scriitor să vadă în aceasta ludensul masculin al războiului sau o coregrafie a săbiilor. Nesfârşitele câmpii cu plante de cafea care se mistuiesc într-un foc molcom în imaginea mentală pe care aş avea-o într-o cafenea neînsemnată din Buenos Aires sau Bogota, din Managua sau Havana. Şi promisiunea aceasta de a-mi urma prietenii şi visele, oriunde s-ar afla.
De aceea nici nu mai ştiu unde se va termina ziua de astăzi şi de unde va începe cea de mâine. Şi nici nu mai ştiu ce este raţiune şi ce este afect, pentru ca amândouă se joacă una cu alta, gonindu-se reciproc din calea mea şi a celor care îmi sunt aproape. Şi în momentul ăsta, de la fereastra de unde se văd fulgere ce luminează cerul undeva în depărtari, nici nu mai contează care e care. Chiar şi aşa, mă gândesc într-una la Ocolul pământului în 80 de săruturi. Zâmbesc apoi, ascultând nostalgic o piesă şi şoptind din când în când...

Read more...

Drumul până aici. Vremea fariseilor

marți, 28 mai 2013

Iunie 2011

Atunci când scrii de pe plajă, nu poţi scrie despre anumite lucruri, stări şi momente. Nu te poţi lua foarte în serios. De aceea, în ultima vreme îmi petrec cât de mult timp posibil aici, gândindu-mă, când şi când, la Râsul patriarhilor, de exemplu. La deriziune și metode eficiente de a evada, de a mă transpune în alte stări, către alte trăiri. Altfel spus, o glisare, o lentă alunecare spre altceva. Și în pendularea constantă între un aici și un acolo, între un astfel și altfel, marea ajută al naibii de mult. 



Într-un muzeu din Paris în care pășeam la un moment dat prin apa de cuvinte a unui râu din jocuri de lumini, aveam să aflu despre divinitățile tribale din Oceania, niște arătări mascate și neobișnuite, construite în lumea atipică a unor imagini proiecții și valori atât de diferite de cele cu care suntem noi obișnuiți. Și aici apare din nou senzația pe care o am constant: că trăim într-un colț nepotrivit de lume, că ne-am construit din ideile unei culturi cumva incomplete. Coming of age in Samoa, că tot mi-am amintit de asta zilele astea.
Încerc așadar toate metodele de a evada până ce dispare și cel din urmă semn al acestei furtuni ce a venit să stingă incendiile intime peste care mai dau din când în când. Mă așteaptă un pat nefăcut, un proiect de dus până la capăt, o altă călătorie cu promisiunile ei și toate nespusele și nefăcutele ce așteaptă răbdătoare să le vină rândul. Dar toate astea, mai târziu. Deocamdată e vremea fariseilor, deriziunii, rătăcirii, a hoinărelii prin  castelele unei lumi construite doar din apă și nisip.

Read more...

Emoţii

marți, 16 aprilie 2013

Zilele acestea m-au surprins rătăcind complet dezarmat în frumuseţea neobişnuită a unui zâmbet trist. Pierdut în faţa unei priviri căreia aş fi vrut să îi arăt mult mai multe lucruri. O prezenţă care a răscolit un intim, totuşi închis, până în locurile sale rar frecventate şi greu accesibile. Pentru întâia oară am simţit nevoia de a fi luat de mână pentru a descoperi această lume nouă şi fascinantă care se află la o distanţă atât de mică şi stă cu mine la o cafea. Şi tot pentru întâia oară absenţa mi s-a părut ca o iremediabilă despărţire, urmată de o alta şi de o alta mai departe.
Rafturi întregi de literatură s-au prăbuşit în mintea mea, încercând să găsesc cuvintele potrivite pe care să le pot rosti. Însă e greu să faci jocuri de cuvinte într-o limbă pe care nu ai vorbit-o niciodată până atunci. Limbajul apropierii spontane, fără premise, fără explicaţii şi fără speranţe. O poveste la capătul căreia se află o îmbrăţişare vinovată. O poveste imperfectă, neterminată, nesfârşită. Ca şi lumea. Ca noi înşine...

Read more...

Drumul mesagerilor. 4 - Acasă

vineri, 22 martie 2013

Bunul meu prieten,

Spuneam în urmă cu nişte ani că, în România fiind, trăiam în enclavă şi nu în cetate. Semn că abandonasem (încă dinainte de a pleca cu adevărat) ideea că aparţinem acestui loc, admiţând că suntem străini unei normalităţi care nu ne aparţine. Locul adunării noastre, în schimb, respira libertate, frumos şi bucurie a împărtăşirii. Tocmai de aceea, spuneam tot atunci, casa, acasă era mai degrabă o agora, un loc de întâlnire a unor oameni care dezbăteau idei, făceau muzică, teatru, citeau, scriau şi împărtăşeau celorlalţi ce socoteau că se cuvine a fi împărtăşit. Acasă, locul de naştere a câtorva ONG-uri, a câtorva festivaluri, a câtorva proiecte teatrale şi a câte şi mai câte alte lucruri...
Am păşit deci, întâia oară după mai bine de patru ani, într-un loc care încă avea ceva din sacrul unui trecut incredibil de frumos, incredibil de greu. Astăzi mai trec pe aici, din când în când, doar câţiva tineri care vor apărea în câţiva ani pe marile scene, actori şi regizori care sunt la vârsta la care aşteaptă, nerăbdători, o invitaţie la marele spectacol al lumii. 
Această casă, care astăzi îmi aparţine nu mai mult decât le aparţine celor care i-au trecut pragul, este locul în care mă refugiez faţă de aceeaşi normalitate care nu îmi aparţine nici de această dată şi pe care nu o pot înţelege. Am îngăduinţa propriului meu timp şi îmi petrec zile şi nopţi hrănindu-mă cu idei, cafea şi muzică aleasă. Momente în care îmi amintesc de tot ce a fost şi de tot ce putea fi. De călătoriile de până acum, cu momentele lor înalte şi joase, cu emoţiile şi peripeţiile lor. Îmi amintesc de provocările care au fost urmate, de promisiunile ce nu au putut fi respectate şi de frumuseţea incredibilă a căderii libere în gol. 
Acasă, acum şi aici, o pauză necesară şi binefăcătoare în care povestea se opreşte preţ de câteva momente, din mersul ei mai departe. O pagină goală care uneşte un capitol de un al doilea. În această încăpere mică în care încape o lume întreagă, mă gândesc la următoarea destinaţie şi la locul pe care îl căutăm neîncetat de atâta amar de vreme, un loc care să ne încapă, cu peripeţiile, poveştile şi visele noastre cu totul.

Închid ochii şi respir adânc. Ascult începutul unui celebru tango ale cărui ritmuri spun povestea unui loc îndepărtat, care cultivă trestia de zahăr, plantele de cafea şi iubirile care nu se sfârşesc niciodată. Un loc al oamenilor deschişi şi temperamentali care iubesc viaţa pentru ceea ce este nu pentru ce ar putea fi, trăind  fiecare moment până la ultima sa picătură de emoţie. Oameni care cunosc, până la ultimul, cel mai prost păzit secret al acestei lumi, şi anume că fericirea este la o întindere de mână. Iar coregrafia mâinilor întinse către ceva despre care doar tu ştii că există este cel mai frumos dans din lume. Dansul, care pentru aceşti oameni este forma supremă a iubirii şi a libertăţii...
Pentru a ajunge în acest loc te poţi folosi de hărţile unei geografii afective, aşa cum au fost ele întocmite de Borges, de Sabato, de Marquez şi Vargas Llosa, descrise în poeziile lui Pablo Neruda şi Jose Marti şi cântate de Ibrahim Ferrer, Arturo Sandoval şi Carlos Gardel.
Când vom fi ajuns suficient de departe, iar oboseala acestei lungi călătorii îşi va cere drepturile, când căutarea se va fi încheiat şi destinele unor oameni veşnic pe drum îşi vor găsi împlinirea, când o supremă iertare ne va îndemna să nu mai cerem socoteală tuturor promisiunilor neîmplinite, prieteniilor pierdute şi  iubirilor trădate, atunci vom şti că am ajuns, în sfârşit, acasă.

Read more...

Drumul mesagerilor. 3 - Arrivederci, Italia!

marți, 5 februarie 2013

Însemnări despre cafea.

Bunul meu prieten,

Beppe Severgnini, scriitorul și jurnalistul meu preferat din Peninsulă, spune într-o carte că singura instituție care a ținut Italia unită de la Garibaldi încoace este școala. Aceeași limbă adică - predată tinerilor împrăștiați  în 37 de dialecte de-a lungul (mai puțin de-a latul) țării, și aceeași istorie care i-a unit acum mai bine de 150 de ani. Acestei instituții eu i-aș mai adăuga încă una – barul sau cafeneaua (în Italia nu există nici o diferență dintre cele două). Adică gustul cafelei, dintotdeauna același, peste tot.
Cafeaua italiană nu este cea ma bună din lume, așa cum un italian va încerca să te convingă. Este faimoasă datorită importanței pe care acești oameni o dau cafelei. Însă grija scrupuloasă pe care o au față de gustul, de densitatea, de aspectul, de prepararea și de consumul ei vorbește mai puțin despre cafeaua în sine și mai mult despre ei înșiși.
Cafeaua este, astfel, simbol Italiei profunde, conservatoare și patriarhale, pe care italienii o iubesc până la intimitate. Este acea Italie dintotdeauna, care renaște în fiecare dimineață în bar, în fața ceștii de cafea. Dacă nu este supus forții tragice a destinului care îl face să își schimbe adresa sau orașul, un italian este în stare să meargă în fiecare dimineață, să își bea cafeaua la același bar, întreaga sa viață. Este aceeași Italie care moare în fiecare seară, în dormitor, cu televizorul aprins. Dacă viața publică nu este invadată de cea privată și viceversa, atunci un italian pur și simplu nu se străduiește suficient de mult.


A trecut prin multe lucruri această țară. Însă gustul cafelei pare a fi același dintotdeauna. Țara traversează o cumplită criză economică. Toate prețurile au luat-o razna, prețul cafelei a rămas însă mereu același. Cafeaua îi oferă italianului sentimentul reasigurator că unele lucruri sunt perene și nu se vor schimba niciodată. În ea se află însăși identitatea sa plină de nuanțe, contradicții și paradoxuri, aceea a italianului care te ajută dezinteresat atunci când ești la anaghie, dar te va trage pe sfoară mai târziu cu aceeași nevinovăție, peste care adaugă o aromă fermecătoare de parfum și un zâmbet fascinant, în timp ce îți spune Ciao!
Că lucrurile stau negreșit așa, și nu altminteri, o dovedește faptul că prima mea însemnare, când am ajuns aici, se numea “Rezistența prin cafea”. Scriam, acum mai bine de patru ani, că mă voi supune tuturor schimbărilor ce mi se cer, însă la cafeaua mea la ibric, denumită pompos caffe americano, nu voi renunța niciodată.
Am lăsat în urmă cafeaua italiană, alături de familie și prieteni și momente speciale petrecute laolaltă și fiecare în parte acolo. Îți scriu aceste rânduri, bătrâne prieten, dintr-o cafenea bucureșteană. Ce să spun despre cafeaua românească? Este diluată, imprevizibilă și nesfârșită. Și prin varietatea ei atât de largă, se poate spune că e în imparțială. Ca tot românul. 
Dincolo de asta, îți mărturisesc că și aici, și acolo, mă simt la fel de departe de casă. Semn că ea nu mai are un loc geografic precis, ci se află în mințile și inimile celor care, o dată plecați, știu că nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. Casa devine călătoria, drumul, devenirea și momentele ei esențiale când privim înspre o improbabilă Ithaca ce ne va face fericiți cândva.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP