Înainte să se convertească la creştinism, lumea romană tîrzie supravieţuise
moralmente prin înţelepciunea stoică, cu aura ei de resemnare dîrză, cu asceza
ei amară, fără iluzii şi fără altă speranţă decît aceea a vindecării de patimi.
Există, în stoicism, o nobleţe impunătoare, un duh ascetic boreal, un exemplu de
verticalitate fără cer. Nu întîmplător, stoicismul a pătruns, discret, dar
viguros, în ţesutul pedagogiei creştine. Epictet şi Marcus Aurelius au rămas
pînă azi cărţi de căpătîi ale civilizaţiei europene. Ce lipsea totuşi stoicilor,
pentru a obţine nu o rezonabilă adaptare la lume, ci o lume nouă, cu alte
temeiuri şi cu alte văzduhuri? Cu alte cuvinte, cum se poate transforma
filozofia în credinţă? Nu pun această întrebare pentru a livra un răspuns sau
pentru a furniza proiectul unei ample cercetări academice. O propun, pur şi
simplu, ca temă de meditaţie în preajma Crăciunului. Căci venirii pe lume a lui
Isus Hristos îi corespunde, analogic, venirea pe lume a creştinismului în
spaţiul marelui imperiu stoic al Romei.
Trebuie spus că, dincolo de
anvergura morală a textelor stoice, te izbeşti, uneori, de platitudini
monumentale. „...Este de preferat să fii fericit, chiar dacă eşti mărginit de
mijloace materiale restrînse, decît, cînd te răsfaţă belşugul, să fii tulburat
de suferinţă“ – sună un text din Epictet. Altfel spus, mai bine sărac şi
sănătos, decît bogat şi bolnav. Evident, asemenea solemnităţi sapienţiale sînt
abundent compensate de fineţea sau abisalitatea altor pasaje. Dar nu poţi să
nu-i dai dreptate lui Hegel, din prelegerile sale de istoria filozofiei, cînd
îşi încheie capitolul despre stoici cu fraza următoare: „La Seneca găsim multe
lucruri edificatoare, înălţătoare, întăritoare pentru suflet, antiteze pline de
spirit, retorică, fineţe a distincţiilor, dar simţim, în acelaşi timp, în faţa
discursurilor lui morale, răceală şi plictiseală.“ Este efectul inevitabil al
oricărei „filozofii“ care caută soluţii de viaţă făcînd abstracţie de orizontul
misterului. Isus s-a născut nu doar într-o lume păcătoasă, secătuită,
dezorientată. S-a născut într-o lume fundamental plictisită. Pe acest fond de
plictiseală, el a venit cu un enorm potenţial de noutate: a adus „scandal“
intelectual, surpriză morală, speranţă nesăbuită. De aici, efectul său trezitor,
prospeţimea sa epidemică. Creştinismul a forţat marginile intelectului, a
demontat morala convenţională şi a impus, drept ţintă,
imposibilul.
Înţelepciunea stoică – orice înţelepciune imanentă – se
străduieşte să încapă în conturele raţiunii şi ale naturii. Respectuoasă cu
„legile firii“, o astfel de înţelepciune eşuează, inevitabil, în previzibil şi
banalitate. Ea prescrie o conduită, o terapeutică general valabilă, pe scurt, o
reţetă. Dacă ţi-o însuşeşti, nu mai trebuie decît să o aplici. În momentul în
care îşi atinge scopul, practica filozofiei, înţeleasă ca „medicină a
sufletului“, se auto-suspendă. Filozofia, spun stoicii, nu trebuie să fie nici
teorie pură, nici trudnică exegeză de text. Ea trebuie să producă un îndreptar,
o „tehnică“ a optimei vieţuiri. Odată ce ai tehnica, nu mai e nevoie să
filozofezi, pentru că nu mai e nimic de căutat. Or, creştinismul recuperează
tocmai prestigiul căutării. Şi al aventurii individuale. El nu propune reţete,
ci indică direcţii. Nu se închide în reguli, ci se deschide spre infinitatea
cazurilor. Fiecare persoană e o problemă distinctă, unică, şi are de parcurs o
traiectorie unică. Ţi se dă un reper stabil, transcendent, şi ţi se lasă
libertatea să mergi spre el pe o cale proprie, imprescriptibilă. Ai un model şi
ai sprijin liturgic. Dar ritualul nu e o simplă „disciplină“, pentru că nu are
structura „soluţiei“, ci pe aceea a „drumului“. Creştinismul declară că nu poţi
funcţiona în această lume după regulile ei, ci după regulile Celui care a
creat-o. Cu alte cuvinte, n-o locuieşti cuviincios decît păstrînd mereu un punct
de sprijin aflat dincolo de ea. Stoicul vrea împăcarea cu sine. Creştinul vrea
împăcarea cu ceva mai adînc decît sinele propriu. Sinele singur, sinele în
dimensiunea lui curentă, strict mundană, e plicticos. În cel mai bun caz îşi
administrează porunci de acomodare: nu te întrista prea tare, nu te veseli prea
tare, abţine-te, acceptă-ţi soarta. „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va
pierde“ – sună, dimpotrivă, mesajul hristic. În fraza aceasta nu se mai simte
nimic de ordinul regulii, al garanţiei raţionale. Ea aduce în scenă o provocare
şi un risc, fără legătură cu „înţelepciunea lumii acesteia“. Un risc pe care
stoicul nu pare dispus să-l ia în calcul. „Iar pe cele aflate deasupra noastră,
pe acelea lasă-le deoparte“ – spune, precaut, Epictet. Dar, în alt loc, sinele
lui mai adînc spune altceva: „Gîndul la zei să-ţi fie mai neîntrerupt decît
respiraţia“. Lectura stoicilor e totuşi o îndeletnicire profitabilă şi
fermecătoare...
Andrei Pleşu
Read more...
