Îmbrãțișare

Întrebat ce este iubirea, un puşti de clasa a VI-a a răspuns: pentru mine, iubirea este atunci când doi oameni ar putea trăi fericiţi dacă şi-ar schimba vieţile între ei.

Era ceea ce avea să fie numită cea mai frumoasă știre din istoria jurnalismului. Exact trei ani mai târziu, pe urmele acestei știri ajunsesem, într-o dimineață de duminică, la Mantova.

La 40 de kilometri sud de Verona, pe un sit arheologic din apropierea orașului Mantova, au fost descoperite la San Giorgio trupul unui bărbat şi cel al unei femeie, ghemuiţi pe pământ, faţă în faţă, cu braţele unuia în jurul celuilalt. Descoperirea datează din perioada neoliticului, având între cinci şi şase mii de ani.

Povestea Îndrăgostiţilor din Mantova nu este singura de acest fel din lume. Există o descoperire similară în Iran (situl arheologic de la Hasanlu) în care un el şi o ea au fost găsiţi, mii de ani mai târziu, unul în braţele celuilalt; acum se află într-un muzeu în Azerbaijan.

Şi există, desigur, poveştile nespuse sau uitate ale timpului nostru. Aproape nimeni nu mai ştie de Ştefan Popa şi de Silvia Lia Voicu. Ștefan Popa era Ștefan Augustin Doinaș, iar Silvia Voicu era Irinel Liciu. Din iubirea lor a venit poezia cu mărul tăiat și povestea acestei iubiri s-a sfârşit pe 25 mai, în 2002. A doua zi, după ce el murise, ea a scris un bilet de adio în care spunea că, fără el, ea nu vrea şi nu poate continua să trăiască...

Se întâmpla cândva, la răsăritul umanității așa cum o cunoaștem astăzi, înainte de zămislirea marilor religii ale lumii, atunci când doar se bănuia că există ceva mai mult decât noi înșine și, în lipsa a orice altceva, acest mai mult era cel de lângă noi. Îmi place să cred că o lume lipsită de istorie și reperele trecutului, de dramele și nefericirile lui, o lume în care lucrurile abia încep să capete nume, o lume în care nu există decât promisiuni, e o lume simplă. Mergând pe străzile pietruite ale Mantovei, am gândit că această lume simplă, câteva mii de ani mai târziu, nu a încetat să existe niciodată.

Read more...

Burqa & niqāb

Fiecare interdicție începe în câteva locuri: în spitale, școli și în celelalte servicii publice. Acolo se văd pentru întâia oară restricţiile civile, atât de numeroase în ultimul timp. Între timp, în Italia şi Franţa se pregăteşte o nouă interdicţie: aceea de a purta vălul islamic (burqa sau niqab) în spitale, școli și în celelalte servicii publice.

"Majoritatea europenilor refuză Islamul politic şi simbolurile acestuia. Şi burqa este parte a Islamului politic" (Naser Khader, citat de CNN). "A purta burka sau niqab este o opresiune asupra femeii. Şi mulţi musulmani sunt împotriva acestui lucu", continuă el.

"La constrângerea reprezentată de această măsură, majoritatea a ţinut să adauge umilirea publică. Pentru aceşti paranoici ai identităţii franceze trebuie deci ca aceste femei, totuşi mai mult victime decât vinovate, să fie arestate pe străzi şi amendate" se afirmă, pe de altă parte, în Liberation.

Pentru italieni, care altminteri nu au mari probleme nici cu Islamul, nici cu voalul, lucrurile sunt ceva mai clare. Nu se vorbește despre cultura și civilizația europeană, care a devenit atât de ermetică și de sensibilă, că se simte asediată, în întregul ei, de cîteva femei care poartă voal. Nu se vorbește nici despre protejarea identității și democrației de veche tradiție, ci despre lucruri mult mai simple: ordinea publică. Liga Nordului (o aberație căreia doar un ins de speţa lui Berlusconi îi poate oferi cadou guvernarea la cele 11 procente de la alegeri) bate calul mort al ordinii publice, plecând de la o ridicolă lege din 1975 care interzice purtarea unei batiste, a unei căşti sau a unei măşti pe chip în locurile publice.

Lucrul cel mai periculos în dezbaterea publică europeană este manipularea ieftină pe care o practică inclusiv Naser Khader, inițiatorul legii daneze anti-voal. Dacă tot este să fim intoleranți, atunci să fim până la capăt. De când vorbește un sirian în numele majorității europene? Şi cât de bine cunoaşte el această majoritate? Unde se află aceasta şi unde şi-a exprimat ea refuzul asupra vălului islamic? Şi de ce vălul ar avea un mesaj politic şi nu unul religios? Dincolo de lucrurile astea, vălul nu reprezintă o opresiune la adresa femeilor, ci modul de a-şi conserva identitatea religioasă. Puteţi citi mai multe despre acest lucru aici.

Libertățile civile se degradează din ce în ce mai mult pe argumentaţii din ce în ce mai stupide. Mă simt din nou ca acasă, într-un regim post-totalitar care mă ia de prost la tot colţul, încercând să-şi legitimeze abuzurile. Scanerul corporal instalat pe aeroportul Heathrow, şi de care vom da din ce în ce mai des, a venit în urma incidentului din decembrie, în care un terorist a reuşit să detoneze o bombă pe cursa Amsterdam-Detroit. Din lamentabilul eşec al serviciilor secrete de a se coordona a rezultat o nouă încălcare a drepturilor mele fundamentale ca cetăţean. Care, dacă am înțeles eu bine, trebuia să fie protejat în libertatea lui şi nu viceversa. Iată cum o dezbatere despre islam devine hârtia de turnesol a neputiințelor noastre.

Și totul pare să sfideze bunul simț în elementarul lui. Lăsând voalul islamic la o parte, mă întreb: de când mama naibii nu am eu voie să port mască?

Read more...

Montparnasse

Într-un final, măcelul se terminase. A fost momentul când descoperisem un nou rid de-a lungul frunții și când povestea avea să fie (pentru a câta oară?) alta. E ceva măgulitor şi deranjant în acelaşi timp în a ști că ai intrat atât de adânc în intimul altuia și că aparții ție, dar și celuilalt deopotrivă. Mă scufund în timp și mă înclin recunoscător în faţa tuturor acelor momente în care doar credeam că totul este posibil. Deşi parcă era mai bine în încertitudinea aia, în urmele ei de necunoscut și între cele două brațe întinse către ele, abandonez fără a le putea uita toate acele lucruri care că m-au însoțitit până aici.

Se apropie din nou Mardi Gras, săptămâna viitoare începe Le carnaval de Nice, mâine va fi o altă dimineaţă şi nimic nu mă poate face să uit că livet är en fest.

Read more...

Student la UniBo

I-am sfătuit să se ducă să vadă lumea (dar fără armă la ei) timp de cîţiva ani şi să ajute popoarele să capete apă potabilă, doctorii şi acces la Internet – aşa, ca să se uite şi ei la Animal Planet, cum facem noi. Le-am spus ce naşpa e să creşti sub o dictatură şi cum astfel de lucruri sînt pur şi simplu rele, nu ca hîrtia şi plasticul, care pot fi ori bune, ori rele, depinde de cine vorbeşte. Le-am spus că Războiul e rău şi să nu creadă pe nimeni care le spune că războiul care se derulează acum poate fi bun sau rău, depinde de cine vorbeşte. Apoi am enumerat primele două nevoi ale fiinţei umane, care sînt, în această ordine: Apa şi Curajul. Am adăugat: Curajul, nu Petrolul. (Andrei Codrescu)

Când mă voi întoarce de la Paris, voi merge la Bolzano (undeva în Alpi, la frontiera Italiei cu Austria) pentru a susține interviul motivațional. O spun din start, habar nu am ce le voi spune acelor oameni.

Că am fost un adolescent crescut printre oengiști, care chiulea de la școală pentru a asculta jazz cu prietenii în bar, încercând să pună pe picioare proiecte imposibile pentru acea vârstă. Că făceam investigaţii pentru ziarul Cotidianul la 17 ani (care nu au fost publicate niciodată), cum ar fi cea despre traficul de droguri în liceele din Brăila, sau despre violul unei tinere de 17 ani urmat de sinucidere (ziceau ei) sau de crimă (ziceau părinţii şi câteva probe); un raport medico-legal făcuse lumină și acuzatul (un interlop local) fusese achitat.

Poate le voi spune cum, împreună cu prietenii cu care ascultam jazz în timpul liceului, am lucrat în nenumărate organizaţii neguvernamentale: de la Liga studenţilor la Pro Democraţia. Obosesc doar amintindu-mi de acea perioadă în care ziua mergeam la cursuri, seara la sedinţa de redacţie, noaptea o petreceam pe tren scriind comunicate de presă, iar dimineaţa ne întâlneam cu cei din ţară şi cu ministrul educaţiei. O să încerc să le explic cum am încercat şi eşuat să trecem prin parlament legea educaţiei superioare, cum încercam să facem politici publice pe vremea lui Năstase şi cum se alocaseră 34 de milioane de euro pentru reabilitarea căminelor studenteşti din ţară, acum şase ani.

O să încerc să le explic cum în alt context, dar în aceeaşi perioadă, am învăţat cum se poate face un protest spontan în cinci oameni şi un val de sîrmă ghimpată, atunci când te afli printre oameni care cred la fel de mult ca şi tine în ceea ce faci. O fotografie cu nişte răstigniţi pe acea sîrmă ghimpată din faţa universităţii a rămas amintire în ziarul de a doua zi; toată lumea ne numea nişte nebuni, însă până la urmă, nimeni din cei care ne priveau nu ni s-au alăturat.

Pe de altă parte, înainte ca alegerile în Republica Moldova să fie câștigate de către comuniști, fusesem cu aceiași prieteni, la un miting de protest împotriva deciziei autorităților moldovene de a folosi așa-numita limbă moldovenească. Eram acolo din pricina limbii române, însă peste tot în jurul nostru se vorbea în rusește. Atunci am aflat pentru întâia oară cum unele cauze sunt, din start pierdute, atunci când nu te afli alături de oameni care nu cred la fel de mult în ceea ce faci.

Voi încerca să le spun cum mi-am petrecut zile și nopți împreună cu cei de la Pro Democrația, coordonând câteva sute de observatori la alegerile locale și parlamentare, studenți ca și mine, unii dintre ei jigniți, agresați, umiliţi, dar care se țineau totuși de gâtul ăstora având la ei un ghid de fraudare a alegerilor, legea electorală și un telefon mobil. Le voi spune, mai departe, cum am plecat și din Liga Studenților, și din Pro Democrația, și de la ziarul pe care îl conduceam, în momentul când, în atâta ticăloșie, nimeni nu îmi mai putea da încredere că mă bat pentru democrație, nu pentru interesele lui X. Iar X se află undeva pe la începutul topului 300 al celor mai bogaţi oameni din România.

Student la UniBo... Poate va fi suficient să le vorbesc despre ACTIV (Acţiunea tinerilor voluntari) şi despre SMURD. Să le vorbesc, cum am făcut-o şi aici, despre proiectele interne precum "re:@ctiv" și "Vaca" sau despre "Dialoguri în democrație" finanțat de Ambasada Statelor Unite în România și susținut de Universitate prin Facultatea de filosofie. Am încercat imposibilul cu acel ultim proiect, impecabil ca inițiativă, comunicare, organizare și desfășurare, însă punctul lui forte a fost cel care l-a condus spre eşec: am lucrat, cum se spune, cu materialiul clientului. Cu tinerii de astăzi, fie ei elevi sau studenţi. Atunci am aflat, cu adevărat, că România este ţara fierului rău. Fierul rău este numit în popor materialul care, lipsit de flexibilitate, nu se pliază natural, care nu poate fi modificat, cu care este imposibil să lucrezi. Învăţul dezvăţului, spiritul critic şi reconsiderarea normei sunt lucruri rare în partea locului, silite la camuflaj şi auto-izolare.

Ultimele lucruri pe care le-aș putea spune ar fi despre SMURD. Cum am lucrat în Urgenţe ca asistent medical, la SMURD ca paramedic şi, de vreo câteva ori, ca şi comandant de echipaj. Aproape un an de zile l-am petrecut în gărzi de 12 ore, de 16 sau chiar de 24 de ore, alături de cei mai buni profesionişti. Am fost unul din cei puţini care şi-au făcut perioada de debutant în elita medicinei de urgențe românești. De-asta nu pot accepta mizele mici și standardele joase. Mi-am dat seama de acest lucru din momentul când părăsind spitalul, în urma mea, foștii mei colegi alergau spre mașini pentru a merge la caz și, din motive care ţineau de o ţară blestemată din estul Europei, nu mai puteam fi alături de ei.

Voi putea spune, oare, vreunul din aceste lucruri? Mă voi afla în faţa unei comisii care pregăteşte oameni pentru a fi trimiși în cele mai îngrozitoare locuri din lume. Locuri unde, în lipsa raţiunii, se întâmplă lucruri care depășesc puterea ei de înţelegere. Voi putea fi unul din acei oameni? Întrebări pe care mi le puneam ieri dimineață, în micul meu ritual al cafelei, pe care îl fac mai ales în acele zile la sfârșitul cărora știu că se va întâmpla ceva important, ceva esențial. Întrebări pe care mi le puneam în tren citind poveștile supraviețuitorilor Holocaustului, știrea despre fetița împușcată în cap de către poliția din Haiti pentru că furase două scaune şi despre pirații din Somalia care vor contribui şi ei cu ajutoare către Port-au-Prince. Întrebări pe care mi le puneam în biroul în care o chimistă care avea să îmi decidă soarta ca viitor student, vroia să știe ce mă recomandă pentru acest master.

Când mă voi întoarce de la Paris, voi merge la Bolzano (undeva în Alpi, la frontiera Italiei cu Austria) pentru a susține interviul motivațional. În urma acestui interviu se va decide dacă voi fi sau nu acceptat. Tot ce ştiu este că unul din viitorii colegi este din Pakistan, a făcut facultatea la Islamabad și a trecut, ca și mine, prin furcile caudine pentru a se înscrie la Masterul în "Medierea conflictului - operator umanitar pe timp de pace". Sau pentru a deveni, cum se spune, student la UniBo.

Later edit: Despre proiectul "Dialoguri în democrație" și eşecul voluntariatului în România, pe blogul lui Edu, aici.

Read more...

Iaşi

Acelui cititor din Iaşi care intră, din când în când, şi pe acest blog: Edu a scris o însemnare în care vorbeşte despre talanga de la Junimea, urmaşii lui Jim Morisson şi serile cu Grumăzescu. Despre poeziile din Belfast, Sage şi Copou, nopţile pe Ceahlău, oboseala leneşă a tramvaielor de pe străzile înguste într-o dimineaţă cu ceaţă, serile de joi din Taverna, nopţile cu genunchii juliţi şi tălpile goale din Hand. Despre studenţii ăia frumoşi şi nebuni care nu credeam că mai există, în preajma cărora am fost, pentru una din puţinele ori în viaţă, sfios. Toate lucrurile astea într-o declaraţie de iubire, niciodată târzie, întotdeauna necesară. Aici.

Îmi este un dor cumplit de Iaşi.

Read more...

Departe de Munchen

Munchen a rămas, de atunci, un loc în care să ne întâlnim; un an, trei sau zece ani mai târziu. Am făcut acestă înțelegere de a ne întâlni într-un oraș pe care să nu îl fi vizitat nici unul dintre noi, pe care să îl cunoaștem împreună. Să fim acei călători care se întâlnesc, la răstimpuri, în mereu acelaşi loc din lume, spunându-şi fiecare povestea, cu aventurile, descoperirile şi primejdiile ei. Să facem din Munchen locul în care ne păstrăm amintirea momentelor petrecute împreună și, într-un fel anume, să fie locul care să ne încredințeze, la nevoie, că totul a fost real și concret.

La Munchen l-aş întâlni pe Bjorn, singurul din câți cunosc pasionat, ca și mine, de medicina de urgență. De bună seamă că învățase, cu mult înainte să ne întâlnim, prima regulă la intrarea în gardă: să fii pregătit în orice moment, pentru orice. Iar nopţile lungi cu mult sânge şi mulţi morţi sunt aceleaşi peste tot, fie că eşti într-un oraş cu două milioane de locuitori sau într-un deşert pustiu de pe front. Ultimul lucru pe care i-l spusesem, la despăţire, a fost See you in Munich. And don’t get killed. Știam de atunci că este posibil să nu ne întâlnim la Munchen sau, dacă ne vom întâlni, va fi cândva, mult mai târziu. A trecut de războiul din Irak; acum este undeva prin Afganistan.

Nu aș putea să îmi închipui întâlnirea cu Aida fără să o văd gonind spre mine şi aruncându-mi-se în gât. Aşa este ea: puştoaica balcanică cu nume superb şi voce răguşită când se emoţionează, pasională şi plină de viaţă, capabilă în acelaşi timp să te doboare la pământ dacă spui ceva greşit despre Bosnia sau drepturile femeilor. Îşi trăieşte viaţa sub privirile de admiraţie sau consternare ale celorlalţi, încearcând să acopere, cu bucuriile ei mici, marele gol al celui pe care istoria îl trimite pe drumuri. Nu aș putea spune exact în ce loc se află acum, dar când mă gândesc la ea, mă gândesc mereu la același hoinar departe de casă.

Christine a călătorit cel mai mult dintre noi. Este cel mai sârguincios turist din câți am întâlnit, încercând mereu să înțeleagă mai bine, să vadă mai mult, refuzând sfios clișeele care i se livrează peste tot pe unde ajunge. Ultima oară când vorbisem, mergea spre Thailanda. Nu știu nici acum dacă a apucat să se întoarcă; vorbisem de multe ori să ne întâlnim, dar dintr-un motiv nedeslușit, nu am apucat, până acum, să o facem. Cum tot dintr-un motiv nedeslușit cred că, până a ne întâlni la Munchen, ne vom întâlni întâmplător pe vreo strădută îngustă într-un loc cu mult farmec şi puţini turişti. Un alt motiv nedeslușit pentru care simt, câteodată, că îmi lipsește.

Morten își trăiește, cuminte, povestea de iubire în cabana de vânătoare din apropierea unui fiord. Atunci când o părăseşte, vine în România pentru a fi înjurat de ţigănci și pentru a merge cu autobuzul fără bilet; își petrece vremea în poate cea mai exotică țară din lume și se bucură ca un nebun atunci când orașul rămâne, suprarealist, fără apă caldă. Dincolo de toate lucrurile astea, însă, învață...

Edu este cel cu care creasem, cu mult timp înainte să ne fi întâlnit cu toții, atmosfera asta de generozitate și benevolență, de tâlc și dichis. Țin minte cum era primit cu urale de către toți atunci când intra în încăpere și cum reușeam, târziu înspre dimineață, să ne despărțim cu greu unii de alții. Și știu că atmosfera va fi aceeași ori de câte ori el va fi acolo. În momentele când scriu aceste rânduri, el își desface întregul tuturor trăirilor de până acum în fragmente cât să-i încapă în geanta de spate. Se pregătește pentru acea călătorie din care nu știe când sau dacă se mai întoarce, acea aventură unică şi, în fond, definitivă.

Și mai sunt și eu, povestitorul. You do things that people only think and dream about, îmi scrie Morten. Fiecare în parte, fiecare dintre noi o facem, în felul său. Într-un fel sau altul departe de casă și departe de Munchen, fără a ști când va apare pe compas vreuna dintre ele, fiecare îşi duce povestea mai departe, de oriunde am fi în acest moment. Într-un fel, acest loc a devenit un soi de destinaţie afectivă, acea Ithaca despre care nu se știe dacă mai există, lucru care nici măcar nu mai contează. Există undeva în fiecare dintre noi și mergem acolo, regulat; suntem de acolo. De acolo îmi vine, uneori, încrederea atunci când îmi lipseşte. De acolo înaintez refuzuri către locuri și oameni în preajma cărora nu mă simt împlinit. Probabil tot de acolo am învăţat că întotdeauna, câtă vreme vom merge mai departe, nici unul dintre noi nu va putea fi singur. Chiar dacă va fi undeva, departe, tot mai departe de Munchen.

Read more...

Niște mult mai bine

Atunci când nu reușesc să mă enerveze, textele lui Exarhu (precum Zorba, românul sau De ce sunt fericit) mă umplu de bucurie, pentru că dincolo de cuvinte se ascunde un adevăr la care ajung, la rândul meu, de multe ori, în nenumărate feluri. Pentru că vorbește despre acel fel în care unii, din ce în ce mai mulți, nu mai știu să fie firești, nu mai reușesc să fie senini. Plecând de la Kazantzakis şi Panait istrati şi mergând pe urmele rătăcitorilor care descoperă, aproape de final, un mod natural de a fi ei înşişi, Exarhu vorbeşte despre prietenie şi despre libertate ca despre singurele lucruri care contează atunci când nu mai este nimic de pierdut sau de câștigat. "Întotdeauna mi-am imaginat fericirea ca un dans alături de prieteni mei".

Mânuieşte cuvintele într-un fel anume (îi pot recunoaște stilul de la texte, până la sloganuri de campanie - cum a fost cea de la Coke zero) şi ştie să le potrivească în imagini care servesc cadrului general, dar nu este nici primul, nici cel mai bun dintre cei care o fac. Ceea ce îl diferențiază este felul în care vorbește despre life as it should be și, dincolo de toate, pasiunea cu care vorbește despre autenticul unei bucurii care ne lipseşte, care este puţin (doar puţin) mai încolo de limitele minimului confort, ale uzuanțelor și ale regulilor: bucuria veritabilă care se ascunde acolo unde încep micile evadări.

Did a scris de curând un text care vorbește în același spirit despre simplitatea bucuriei şi modul ăsta în care o transmitem.

"- Ce faci?

- Mult mai bine decât atunci".

Nu există un atunci foarte bine plasat în timp. Există momentul acesta, acum, când mi-e mai bine decât oricând; mult mai bine. Replica aparţine unui puşti de doar câțiva ani.

Invitația, în cele din urmă, este simplă de tot, și cum este început de an, haideţi să haidem și, împreună, să facem niște mult mai bine.

Read more...