La furat

miercuri, 28 decembrie 2011

Timpul în care iubești este - se spune, un timp pe care îl furi acestei lumi. Dacă vii din Balcani însă, porți cu tine blestemul care circulă prin folclorul acestor popoare, și anume acela de a pierde iute, de a risipi pe grabă tot ceea ce ai reușit să furi. Senzația de a aparține, de a accepta, de a fi găsit și de a te regăsi, ca acel glisando semnificativ care îți permite să te pierzi în celălalt odată ce l-ai recunoscut ca fiind același ca și tine... sunt tot atâtea lucruri, stări și emoții de pierdut atunci când lumea va decide să își ia înapoi timpul ce i-a fost sustras...

Read more...

Rânduri de departe. 4 - Beauty will save the world.

marți, 22 noiembrie 2011

Fac suma lucrurilor pe care le am și a stărilor pe care le trăiesc... O dimineață în care sunt acolo când viața cuiva este salvată, un moment în care cineva spune "Atenție!" și  "Șoc!" în timp ce de deasupra noastră un elicopter decolează pentru a ajunge în altă parte, unde o altă viață își așteaptă salvarea sau sfîrșitul... Și sunt prea puține cuvintele prin care să pot spune cum totul se transformă într-o coregrafie bine pusă la punct sau, mai mult decât atât, o poezie în care oameni se mișcă perfect contribuind prin mișcarea lor la un ceva mai mare și ceva mai mult decât ei înșiși. Și nici măcar așa, nici măcar atunci, Dumnezeu nu e mai mult decât noi înșine în mai multul și mai bunul nostru...
Și atunci îmi aduc aminte de prieteni, pentru că din suma lucrurilor pe care le am și pe care le simt, lipsește un ceva fundamental: prietenia și un mod esențial de a fi. Și într-o seară ploioasă citesc cuvintele umezite de pe o carte poștală  a unui prieten de departe, și un întreg evantai de emoții și trăiri apar și dispar aproape brusc și stins... Și din acest tot îți rămân întipărite în minte amintirea unui oraș - așa cum este Iașiul, când ai promis că vei scrie mereu câte o scrisoare când îți va fi bine sau greu și amintirea unei adrese în care vei depozita mereu acea scrisoare. Cum ar fi jurnalul propriu...
Torn un alt pahar de vin roșu toscan și ascultă un Adagio de Samuel Barber. Dostoievschi  avea dreptate: cândva frumusețea va salva această lume...

Read more...

Rânduri de departe. 3 - Evoluții.

luni, 31 octombrie 2011

Dragă Edu,

Încheiam ultima scrisoare către tine vorbind despre drumuri. Atunci, singurul drum care merita făcut era cel spre Afganistan.
Studiasem franceza ani buni, însă de tot atâta timp nu o mai vorbeam, așadar rezultatul la testul de limbă nu m-a calificat pentru o misiune în Sudan, cealaltă posibilă destinație. Singura opțiune rămânea Afganistan. Singurul drum care merita, și putea fi făcut, era deci într-acolo. Kabul, Lashkar-gah sau în valea Panshir, unde războiul este și acum în plină desfășurare. Unde camerele de urgență sunt organizate pe protocolul de mass casualty, unde un caz nu înseamnă un pacient, ci 50 sau 60 în același moment, în funcție de cât de mare a fost atentatul. Unde procotolul de pregătire a pacientului este, cred, cel mai scurt din lume: 7 minute de la sala de triaj la sala de operație.
Nu a fost, însă, momentul pentru acest drum. Nu atunci cel puțin, așa cum nu este nici acum. M-am întors la ale mele, la ce îmi este apropiat și drag. La nopțile cu plimbări desculți pe plajă, cu nisipul și marea sub tălpi și cu luna plină, la nopți calde când, după ce totul s-a prăbușit, ți se făgăduiește din nou totul. Am petrecut următoarele câteva zile într-o cabană din Apeninii Toscanei, petrecând serile în fața unui vechi șemineu rustic în timp ce afară se auzeau, din când în când, trecând mistreții. Acolo am împărțit la doi trăiri paradoxale, cum ar fi bucuria de a rămâne și în același timp dezamăgirea de a nu fi plecat. Acolo am realizat că același proiect al meu avea să fie schimbat, avea să fie îmbunătățit, îmbogățit, avea să fie altul.
Toamna aceasta mă prinde, ca și cea trecută, ca și toate celelalte, rătăcind prin mine însumi, prin stările pe care prezentul cu toamna, locurile și oamenii lui cu tot mi le oferă. Un prezent cât o caldă și nesfârșită îmbrățișare, la adăpostul căreia îmi odihnesc, preț de un moment, ambițiile. Și îmi depun tăcerea pe buzele celei care a înțeles, înainte de a mă privi pentru întâia oară, că un nomad va trăi mereu în fragment, va iubi mereu la termen și va merge mereu mai departe, în descoperirea, călătoria și rătăcirea lui însuși. Constituind un același, o facem de aceea, împreună...

Read more...

Rânduri de departe. 2 - Long way home

vineri, 9 septembrie 2011

Bunul meu prieten, dacă până acum ți-am vorbit de cei întorși acasă, îți voi vorbi mai departe de cei care abia acum se pregătesc să plece în marile lor călătorii. Și o să încep cu Marlon Martinez, din New Orleans, pe care îl întâlnisem cândva în Bologna și care ne cucerise cu tristețea aridă și fierbinte a blues-ului său și cu saxofonul cu care, după cum singur spunea, practică cea mai nobilă dintre arte: aceea de a-i face pe ceilalți fericiți. Același Marlon căruia, aflat la anaghie, i-am sărit în ajutor și în apărarea căruia ne-am pus pielea la bătaie într-o încăierare bărbătească cu bețivii scandalagii ai orașului. Totul s-a încheiat mai puțin cu ochi vineți și mai degrabă cu oameni asemenea care se recunosc reciproc și leagă un soi ciudat de prietenie, pe care doar oamenii ai drumului o leagă între ei. Marlon face un drum similar celui pe care îl facem noi, însă de sens opus. Zilele astea a ajuns acolo de unde am plecat noi, și acum rătăcește prin Balcani, pe undeva prin Albania.
Cafeneaua care se află la câțiva pași de casa mea aparține unei frumoase femei despre care nu știam mare lucru, în afara faptului că pare coborâtă din raftul cu literatura secolului trecut, cu farmecul înfrânt cu tot al celei care își ascunde singurătatea în dialoguri ce se sfârșesc mereu banal cu străini de care pare mereu gata să se îndrăgostească. În acea cafenea eu am fost mereu străinul atipic și distant, care vine în fiecare dimineață cu părul ciufulit și laptopul sub braț și cere doar caffe americano, preocupat mai degrabă cu ale sale decât cu dialogul cu alții. Ca și călătorii, oamenii marginali se recunosc între ei; astfel între noi s-a legat un soi de camaraderie ca între doi inși clandestini care împart aceeași nesfârșită pasiune pentru cafea. Într-una din aceste dimineți îmi spune, scuzându-se într-un fel, că va închide cafeneaua pentru o perioadă, pentru a pleca în prima ei călătorie de una singură cu rucsacul în spate. Se apropie de mine și îmi spune cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit în ultima vreme: "Il cammino di Santiago de Compostella". Unul din cele mai importante drumuri pe care cineva le poate face de-a lungul vieții, alături de drumul trans-siberian, drumul din Nepal spre Tibet, Route 66, la care eu adaug Las Ramblas și la care tu ai adăuga, pe bună dreptate, turul Americii de Sud pe motocicletă. Nu știu cât timp îi va lua cafengiței mele să străbată cei 120 de kilometri pe jos, însă în fiecare dimineață trec prin dreptul cafenelei și de fiecare dată când văd obloanele trase, mă gândesc cu bucurie și puțină invidie la ea, la tine și la toți cei care trăiesc din plin emoțiile, încântările și primejdiile drumului ce se așterne în fața lor.
În lungile noastre întâlniri, prietena mea C. îmi povestește despre călătoriile ei prin Orient. India mai ales, de care s-a îndrăgostit iremediabil: "Totul se decide în prima jumătate de oră. Ori o iubești pentru totdeauna, ori o detești". Dar și trekkingul plin de pericole prin munții Himalaya sau neliniștitele nopți birmaneze. Ea este cea de la care învăț, pentru întâia oară, ce înseamnă voluntariat internațional. Uneori îmi vorbește cu vocea coborâtă despre bucuria de a împărtăși, pe de o parte și durerea de a fi martorul atâtor lucruri, pe de alta. Hazardul, alegerile, destinul o consemnează la depărtare de aceste locuri făcând posibilă, în mod fericit, întâlnirea noastră aici. O întreb insinuant ce va urma. Ea îmi răspunde, râzând că este din nou gata să se arunce în mijlocul furtunii.
Ca să închei înșiruirea, de la Hertie School of Governance la London School of Economics, tineri specializați în dezvoltare instituțională, politici publice și relații internaționale pleacă de pe băncile marilor universități ale Europei, unii fără măcar să își fi încheiat studiile, pentru a pune umărul la dezvoltarea noilor democrații și state de drept în țările răvășite de revoluțiile primăverii arabe.
Dragă Edu, așa cum ți-am spus la începutul acestor rânduri, îți voi vorbi despre cei care se pregătesc să plece în marile lor călătorii. Nu ți-am spus însă nimic despre mine. Despre încrederea zdruncinată în unele lucruri, însă reafirmată în altele, despre imensul zâmbet așternut pe buze, despre schimbări care curg fluid în firescul lor. Despre emoțiile, încântarea și primejdiile unui drum ce mi se așterne, iată, și mie în față. Despre toate aceste lucruri, în cele ce urmează...

- va urma -

Read more...

Rânduri de departe. 1 - Bologna by fall

duminică, 4 septembrie 2011

Duminică, 4 septembrie, 2011
Bologna, Italia
Dragă Edu,


Îți scriu aceste rânduri după o tăcere care, deși nu îmi cere socoteală, îmi cere în schimb să îmi măturisesc gândurile, starea și frânturile de povești trăite în tot acest răstimp. Și nu am găsit loc mai potrivit să fac acest lucru decât Bologna, orașul care știe să te accepte întotdeauna înapoi, oricât de departe ai fi plecat și oricât de mult timp ai fi lipsit.
Bologna este aceeași dintotdeauna, cu Via dell'Independenza pe care se află același saxofonist cu câinele său, amândoi plictisiți și bătrâni, deopotrivă, cât timpul. Alături de ei și cât este strada de lungă, magazinele de lux care vin să contrasteze puternic cu indienii (sau bunii noștri Tamili) care, acum că a venit ploaia, caută să îți vândă umbrele la cel mai mic preț (garantat) și senegalezi care îți dau portofele Ray Ban și poșete Louis Vuitton la 20 de euro, dacă știi să negociezi.
Orașul își revine, puțin câte puțin, după marea pustiire din luna august, când studenții s-au întors înapoi spre casă, pentru a pleca mai departe în drumeții cu ghiozdanul în spate prin Europa sau cine știe ce alte aventuri, când bolognezii au plecat la rândul lor pe coasta Adriaticii sau Mediteranei, după cum i-a dat fiecăruia mâna, pe când cei mai economi au rămas să păzească de plictiseală un oraș aproape gol, petrecându-și în schimb sfârșiturile de săptămână jumătate pe plajă, jumătate pe autostrăzile arhi-pline ale Italiei.
Se întorc acum și studenții cu poveștile lor de peste vară, se întorc și bolognezii tuciuriți de soarele de august, s-au întors și chinezii ce moțăie cu capul aplecat pe laptop pe sub porticurile orașului, s-au întors și rusoaicele ce flirtează cu tine la colț de stradă. S-au întors desigur și româncele între două vârste cu părul scurt și permanent și început de burtă ce vorbesc zgomotos despre augustul lor acasă. Și s-au întors și polonezele, ah sărmanele chelnerițe poloneze, care ies din când în când de după tejghea și privesc lung și trist după vreun mușteriu pe care să îl îmbie cu cea mai bună Caipiroska din oraș, spunându-i (cum spuneam și noi, cândva) că are gust de sărut.
Mă întorc la rândul meu la Bologna, făcând-o pe musafirul la mine acasă, așezându-mă deci confortabil pe treptele vechiului Muzeu de istorie medievală, bucurându-mă de ploaie și de stare, având în ochi lumina din turnul bazilicii Sacro Cuore și în minte aventurile, câte au fost și câte vor urma, din mijlocul acestei furtuni.
Sau poate mă întorc doar eu la Bologna, aceeași Bologna dintotdeauna, așa cum am cunoscut-o pentru prima oară și așa cum am învățat să o iubim. Mă întorc cu poveștile și nostalgiile mele, cu ploile și toamna după mine. Și cărora le dau acum cuvântul...


- va urma -

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP