14

Trecuse ceva vreme de cand nu mai intalnisem pe cineva care sa fie cu adevarat interesant. Trecuse ceva vreme de cand nu mai vorbisem despre libertate si evadare, si iubire. Geografic provenea dintr-o Venetie pe care o iubea mai mult decat oricine, dar mental si afectiv venea dintr-un loc retras si ascuns de lume, un spatiu in care incap doar el, iubita lui si sticla de Murano.
Intr-un 14 februarie inchis si ploios, stateam alaturi de Pino Signoretto si il ascultam vorbindu-mi despre prietenia lui cu Picasso, despre Dali in ultimii sai ani de viata, portretul lui JFK cu cateva luni inainte sa fie asasinat si alte asemenea. Cand a fost randul lui sa ma descoasa, i-am spus in putine cuvinte povestea unui estic cu inima grea care a plecat de acasa ca sa uite de trecut si care de atunci calatoreste si scrie, se indragosteste si viseaza, cautandu-si iubirea si locul in lume. I-am vorbit despre Ithaca si despre geografia mea afectiva. Dincolo de toate i-am spus, insa, o poveste pe care o citisem recent undeva...

O seara tarzie de 14 februarie rece si umeda, o camera de hotel (nu in Praga, unde ar fi trebuit sa fiu, ci in Ravenna de fiecare zi), un pahar de scotch vechi, simfonia VI de Mahler si o multime de trairi de sens contrar una alteia. Pino ma intrebase cum s-a incheiat, pana la urma, povestea de la Paris. Mi-a fost greu sa ii dau un raspuns, imi este greu si acum. Poate ca astfel de povesti nu se incheie, nu sunt facute sa se incheie niciodata. In ciuda lipsei cuvintelor, ele merg mai departe, chiar daca la singular. Sau continua in cuvinte scrise pe colturi de pagini si de vederi. Continua cu toate acele momente care te aduc, cand si cand, inapoi si te fac, intr-un final, sa zambesti.
Nu cred ca exista sfarsit. Exista bucuria ca extraordinarului inca i se mai ingaduie sa aibe loc. Bucuria ca acest extraordinar reuseste, inca, sa tranforme intamplarile in povesti. Si, in afara de ce simt doi oameni, poate asta este cel mai important lucru din toate.