The change

"Ridic din nou scutul şi sabia deasupra capului, semn că urmatoarea luptă poate să înceapă". Multe din însemnările dinaintea acestei perioade fac referire la ciocniri violente şi schimbări radicale.

Intenţii duse până la ultimul gest, gesturi până aproape de epuizare, momente efervescente de mobilizare care vin să anuleze deznădejdile din ajun, într-o furie în care totul se petrece atât de repede, încât timpul pare că îşi uită succesiunea, iar momentele unei zile se precipită, prăbuşindu-se unele peste celelalte.

La această intensitate, limita devine biologia, care uneori trădează, cum s-a întâmplat în acea dimineaţă cu pusee de tahicardie şi extrasistole, sau o alta când m-am trezit pur şi simplu cu braţul drept umflat cu totul.

Există, în contrast, momente când sunt doar eu cu mine, momente când mă regăsesc şi atunci totul redevine calm, cald şi tăcut. Merg la câte un concert de jazz sau mai degrabă fac câte o plimbare, cât e după-amiaza de lungă, pe plajă. Acolo mă simt cel mai aproape de visele mele şi sunt momente când marea pare singura certitudine că locurile îndepărtate unde vreau să ajung există cu adevărat şi îşi aşteaptă, în continuare, pe cel care să vină şi să le dea viaţă. Când totul se tranformă în certitudini, mă gândesc într-una la cea care şi-a schimbat temerile în îndrăzneli şi certitudinile în speranţe şi acum predă engleza unor puşti pe undeva prin Cambodgia. Mă gândesc la casa de lemn de pe plajă şi cum voi face cafea, aşezând ceştile pe placa de surf si la Golden Retriever-ul lângă care aş puturoşi cât e ziua de lungă...

După astfel de momente, ridic încă o dată scutul şi sabia deasupra capului, semn că nu vreau să mai petrec nici un moment în plus în această parte greşită de lume.