There be dragons

"Dar este atât de trist..." îmi spune îngândurată de la celălalt capăt al telefonului. "Nu este nimic trist în decizii asumate până la capăt, oriunde te-ar duce ele" încerc să o conving. Însă o discuție serioasă pe teme majore, cum ar fi libertatea, limitele și frica, cere dispoziție, deschidere și timp și pe care nu o poți purta la telefon; așa că am renunțat descumpănit.

Cuvintele amicei mele sunt vechi cât lumea. Beyond here, there be dragons era avertizat eroul în poveștile mitologice. De-a lungul drumului, feluriți adjuvanți de circumstanță îl avertizează că, dacă va încerca să depășească anumite limite, își va găsi pieirea.

Nu știu cum arătau ei pe atunci, însă dragonii timpurilor noastre trebuie să fie, de bună seamă, cu mult mai înfricoșători. Într-o lume care, astăzi, este mai liberă și deschisă ca niciodată în întreaga ei istorie, cei care se încumetă să ignore astfel de avertismentele și să plece în cunoașterea ei, într-o căutare ce aproape întotdeauna are dimenziuni epice, sunt încă atât de puțini.

Dragonii zilelor noastre au de partea lor un avantaj nesperat: frica sporită a celorlalți de ei. Sociologia vorbește din ce în ce mai mult despre așa-numita cultură a fricii. Frica față de străini, frica de diferențe, de necunoscut (care se transformă, pe alocuri, în ură). Acum câțiva ani apăruse o carte cu titlul Despre frică la români, care vorbea despre fricile noastre constante de-a lungul istoriei: frica de molimi, frica de eclipse, frica de domnitor, frica de otomani, frica de pașă și tot așa. Cultura fricii a apărut înainte de a fi denumită și astfel se explică de ce, de exemplu, comunismul în România a fost atât de feroce. Este încă greu de acceptat cum atunci, în anii comunismului, ne-am mai ales cu încă o frică: frica de cel de lângă tine.

Eroii mei preferați nu sunt cei din povești, ci din viața reală: prietena mea de la master class-ul de pian la Salzburg, prietenul meu care lucrează intens la visul de a construi o barcă și de a vedea lumea de sub umbra velelor și a catargului, prietenele din Bosnia care au plecat în Elveția și pe care le-am întâlnit în România sau neo-zeelandezii cu care m-am împrietenit la Bologna, ca să numesc doar câțiva.

Ce îi pot spune prietenei mele? Mă poate înțelege, oare, dacă îi voi spune că am devenit surd la câte avertismente am primit de-a lungul vremii și că îmi voi urma oricând visele - oriunde m-ar chema, și la fel și prietenii?

Ce păcat, pentru că eu o pot înțelege, dar ea nu... Pentru că uneori, you have to roll the hard six. Sunt situații când trebuie să riști până la capăt. Acesta e motivul pentru care mi-am depus documentele pentru a mă transfera la Londra. Și, forțând ușor argumentul, tot acesta e motivul pentru care am de gând să mă arunc curând cu parașuta de la 4000 de metri.

Pentru că altfel poți pierde și lucruri, și oameni și momente importante, iar în lipsa lor să fii nevoit să îți faci chip cioplit. Și abia atunci totul devine, cum s-ar spune, trist...