Rânduri de departe. 2 - Long way home

vineri, 9 septembrie 2011

Bunul meu prieten, dacă până acum ți-am vorbit de cei întorși acasă, îți voi vorbi mai departe de cei care abia acum se pregătesc să plece în marile lor călătorii. Și o să încep cu Marlon Martinez, din New Orleans, pe care îl întâlnisem cândva în Bologna și care ne cucerise cu tristețea aridă și fierbinte a blues-ului său și cu saxofonul cu care, după cum singur spunea, practică cea mai nobilă dintre arte: aceea de a-i face pe ceilalți fericiți. Același Marlon căruia, aflat la anaghie, i-am sărit în ajutor și în apărarea căruia ne-am pus pielea la bătaie într-o încăierare bărbătească cu bețivii scandalagii ai orașului. Totul s-a încheiat mai puțin cu ochi vineți și mai degrabă cu oameni asemenea care se recunosc reciproc și leagă un soi ciudat de prietenie, pe care doar oamenii ai drumului o leagă între ei. Marlon face un drum similar celui pe care îl facem noi, însă de sens opus. Zilele astea a ajuns acolo de unde am plecat noi, și acum rătăcește prin Balcani, pe undeva prin Albania.
Cafeneaua care se află la câțiva pași de casa mea aparține unei frumoase femei despre care nu știam mare lucru, în afara faptului că pare coborâtă din raftul cu literatura secolului trecut, cu farmecul înfrânt cu tot al celei care își ascunde singurătatea în dialoguri ce se sfârșesc mereu banal cu străini de care pare mereu gata să se îndrăgostească. În acea cafenea eu am fost mereu străinul atipic și distant, care vine în fiecare dimineață cu părul ciufulit și laptopul sub braț și cere doar caffe americano, preocupat mai degrabă cu ale sale decât cu dialogul cu alții. Ca și călătorii, oamenii marginali se recunosc între ei; astfel între noi s-a legat un soi de camaraderie ca între doi inși clandestini care împart aceeași nesfârșită pasiune pentru cafea. Într-una din aceste dimineți îmi spune, scuzându-se într-un fel, că va închide cafeneaua pentru o perioadă, pentru a pleca în prima ei călătorie de una singură cu rucsacul în spate. Se apropie de mine și îmi spune cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit în ultima vreme: "Il cammino di Santiago de Compostella". Unul din cele mai importante drumuri pe care cineva le poate face de-a lungul vieții, alături de drumul trans-siberian, drumul din Nepal spre Tibet, Route 66, la care eu adaug Las Ramblas și la care tu ai adăuga, pe bună dreptate, turul Americii de Sud pe motocicletă. Nu știu cât timp îi va lua cafengiței mele să străbată cei 120 de kilometri pe jos, însă în fiecare dimineață trec prin dreptul cafenelei și de fiecare dată când văd obloanele trase, mă gândesc cu bucurie și puțină invidie la ea, la tine și la toți cei care trăiesc din plin emoțiile, încântările și primejdiile drumului ce se așterne în fața lor.
În lungile noastre întâlniri, prietena mea C. îmi povestește despre călătoriile ei prin Orient. India mai ales, de care s-a îndrăgostit iremediabil: "Totul se decide în prima jumătate de oră. Ori o iubești pentru totdeauna, ori o detești". Dar și trekkingul plin de pericole prin munții Himalaya sau neliniștitele nopți birmaneze. Ea este cea de la care învăț, pentru întâia oară, ce înseamnă voluntariat internațional. Uneori îmi vorbește cu vocea coborâtă despre bucuria de a împărtăși, pe de o parte și durerea de a fi martorul atâtor lucruri, pe de alta. Hazardul, alegerile, destinul o consemnează la depărtare de aceste locuri făcând posibilă, în mod fericit, întâlnirea noastră aici. O întreb insinuant ce va urma. Ea îmi răspunde, râzând că este din nou gata să se arunce în mijlocul furtunii.
Ca să închei înșiruirea, de la Hertie School of Governance la London School of Economics, tineri specializați în dezvoltare instituțională, politici publice și relații internaționale pleacă de pe băncile marilor universități ale Europei, unii fără măcar să își fi încheiat studiile, pentru a pune umărul la dezvoltarea noilor democrații și state de drept în țările răvășite de revoluțiile primăverii arabe.
Dragă Edu, așa cum ți-am spus la începutul acestor rânduri, îți voi vorbi despre cei care se pregătesc să plece în marile lor călătorii. Nu ți-am spus însă nimic despre mine. Despre încrederea zdruncinată în unele lucruri, însă reafirmată în altele, despre imensul zâmbet așternut pe buze, despre schimbări care curg fluid în firescul lor. Despre emoțiile, încântarea și primejdiile unui drum ce mi se așterne, iată, și mie în față. Despre toate aceste lucruri, în cele ce urmează...

- va urma -

2 comentarii:

Lumea mea inventată spunea...

Frumos, frumos frumos...senzație de drum și posibilități :)

A. spunea...

Astept, la randul meu, vestile si povestile tale despre noi drumuri si noi posibilitati... :)

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP