Rânduri de departe. 3 - Evoluții.

luni, 31 octombrie 2011

Dragă Edu,

Încheiam ultima scrisoare către tine vorbind despre drumuri. Atunci, singurul drum care merita făcut era cel spre Afganistan.
Studiasem franceza ani buni, însă de tot atâta timp nu o mai vorbeam, așadar rezultatul la testul de limbă nu m-a calificat pentru o misiune în Sudan, cealaltă posibilă destinație. Singura opțiune rămânea Afganistan. Singurul drum care merita, și putea fi făcut, era deci într-acolo. Kabul, Lashkar-gah sau în valea Panshir, unde războiul este și acum în plină desfășurare. Unde camerele de urgență sunt organizate pe protocolul de mass casualty, unde un caz nu înseamnă un pacient, ci 50 sau 60 în același moment, în funcție de cât de mare a fost atentatul. Unde procotolul de pregătire a pacientului este, cred, cel mai scurt din lume: 7 minute de la sala de triaj la sala de operație.
Nu a fost, însă, momentul pentru acest drum. Nu atunci cel puțin, așa cum nu este nici acum. M-am întors la ale mele, la ce îmi este apropiat și drag. La nopțile cu plimbări desculți pe plajă, cu nisipul și marea sub tălpi și cu luna plină, la nopți calde când, după ce totul s-a prăbușit, ți se făgăduiește din nou totul. Am petrecut următoarele câteva zile într-o cabană din Apeninii Toscanei, petrecând serile în fața unui vechi șemineu rustic în timp ce afară se auzeau, din când în când, trecând mistreții. Acolo am împărțit la doi trăiri paradoxale, cum ar fi bucuria de a rămâne și în același timp dezamăgirea de a nu fi plecat. Acolo am realizat că același proiect al meu avea să fie schimbat, avea să fie îmbunătățit, îmbogățit, avea să fie altul.
Toamna aceasta mă prinde, ca și cea trecută, ca și toate celelalte, rătăcind prin mine însumi, prin stările pe care prezentul cu toamna, locurile și oamenii lui cu tot mi le oferă. Un prezent cât o caldă și nesfârșită îmbrățișare, la adăpostul căreia îmi odihnesc, preț de un moment, ambițiile. Și îmi depun tăcerea pe buzele celei care a înțeles, înainte de a mă privi pentru întâia oară, că un nomad va trăi mereu în fragment, va iubi mereu la termen și va merge mereu mai departe, în descoperirea, călătoria și rătăcirea lui însuși. Constituind un același, o facem de aceea, împreună...

4 comentarii:

Corina spunea...

îmi bate inima mai altfel când citesc..

A. spunea...

Din primavară, poate, voi reveni cu continuarea unora din aceste povești...

Haiawatha spunea...

Nu stiu cum mi-a scapat postarea zilele astea, zile tampite si agitate... dar o gasesc fascinanta si revigoranta, nu prin faptul ca reconfirma ceva... (a trecut demult vream confirmarilor unul in fata altuia si amandoi in fata propriilor fantasem) dar randurile tale arata ceva capatat de mult, armistitziul cu noi insine, mintea limpede in mijlocul furtunii, somnul linistit pe ghiozdanul de calatorie!
Imi lipsesti fantastic bunule camarad, totul ar fi mai simplu impreuna! Apropo am un dormitor liber, asa cum din liceu mereu ai avut unul pentru prieteni buni! Asta e strajuit de doi palmieri!

A. spunea...

Alaturi de celelalte stari, port de asemenea cu mine, prin porturile, plajele, serile ploioase si simnfoniile acestei perioade si o nesfarsita recunostinta pentru prietenii care au inteles ca in spatele fiecarei infrangeri se afla o revansa si in spatele fiecarei pierderi se afla o noua, alta revenire. Sunt cu totul acolo unde ma voi afla cu ei, unde vom fi lalolalta, si unde realitatea se conjuga la timpul prezent, nu la conidtional optativ. Si unde, cum bine spui, totul este mai simplu. Imi lipsesti la fel de mult, batrane :)

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP