Drumul mesagerilor. 2 - Pilda talanților

vineri, 19 octombrie 2012

Prea bunul meu prieten,

În urmă cu mulți ani de zile, atunci când încă nu știam că vom rămâne doar doi din câți eram cu toții, vorbeam frecvent despre pilda talanților. Care pentru noi își depășise cu mult mesajul său inițial. Nu era doar despre  creștere prin explorarea tuturor resurselor noastre personale. I se adăuga de asemenea convingerea că trebuie să ne întoarcem cu fața către lume, că în muzica acestei lumi puteam adăuga încă o voce - cea proprie, că trebuie să o îmbogățim prin ceea ce știm și putem face.
Am păstrat, de la începutul acestei călătorii, convingerea aceasta. Alături de speranța că oriunde ne-am afla, putem construi ceea ce am construit și acasă. Însă, nu a fost să fie așa. Drumul mesagerilor vine, cum bine știi, și dintr-o neputință. Sau, dacă vrei, din trei.
1. La puțin mai mult de un an de când ajunsesem aici, în ianuarie 2010, mă înscriam la un master în ajutor umanitar la Universitatea din Bologna. "Medierea conflictului - operațiuni umanitare pe timp de pace". Alături de mine mai fuseseră respinși un tânăr din Islamabad și încă o persoană, probabil cea care ne povestea cum tocmai s-a întors dintr-o misiune în Kosovo pentru a aplica la acest master. Oricum ar fi, nici unul din cei trei nu am aflat până la urmă nici care au fost criteriile de selecție, nici motivarea comisiei.
2. În vara anului 2011 mă pregăteam să aplic la Amnesty International. Cum îmi închipuiam că nu au așa ceva, și trebuia să pornesc făcând totul de la zero, pregătisem o strategie în trei direcții pentru proiectele care aș fi vrut să le fac alături de ei. Prima îi privea pe străinii care veneau în Italia dinspre sud prin Lampedusa. A doua îi privea pe cei care veneau în Italia din est, atât din Balcani, cât și din Orientul Mijlociu. O a treia, și poate cea mai importantă, se referea la țările foste URSS, în special Rusia, Belarus, Transnistria. Cu o platformă de proiecte pentru care organizații serioase te angajează pe loc și cu un CV destul de bine construit, urma să mă înscriu ca voluntar la cea mai mare filială a Amnesty International din partea locului. După mailuri și telefoane, răspunsul dur și sec al unei secretare de acolo: nu avem program cu publicul,  nu facem înscrieri
3. Toamna aceasta, împreună cu profesorul meu de violoncel și cu cei de la organizația lui hotărâsem să punem pe picioare cel mai mare proiect independent care a avut loc vreodată pe aici. În week-endul dinaintea Crăciunului, pe 23 și 24 decembrie, programasem un eveniment de fund-raising pentru o organizație umanitară. În pofida antipatiilor personale, eu am ales Emergency. Cum organizația asta se ocupă cu asistența medicală a victimelor de război, am gândit proiectul în două bucăți. Primul era concertul de muzică clasică, din care nu ar fi lipsit Cvartetul în La minor a lui Mahler (cu Oana la pian) sau Vânătoarea lui Widmann. A doua parte era proiecția video de pe fundal, care venea ca o expresie vizuală sau ca o extensie a concertului, și care ar fi fost dată de imaginile cu victimele de război din arhiva celor de la Emergency. "Lumea trebuie să plece în lacrimi de la concertul ăsta" obișnuiam să spun, precum Eugen Făt odată. Cu puțin înainte de a începe pregătirile pentru proiect, totul a fost dat peste cap de o neverosimilă plecare a unuia dintre ei într-un concert în China, exact în perioada în care ar fi avut loc proiectul.
Atunci m-am întrebat sincer pentru ultima oară: ce naiba caut eu aici? Este ăsta locul care are nevoie de mine și locul de care am eu nevoie? După o leneșă pauză care a durat mult prea mult, a venit în acele zile cea din urmă confirmare că orice moment în plus petrecut aici este un moment mort. 
Bătrâne prieten, lumea urma să se deschidă din nou, iar eu mă pregăteam din nou de drum, având în minte nu doar pilda talanților, dar și cuvintele dintr-un discurs recent:  We honour the dreamers, the strivers, the entrepreneurs... Iar drumul meu e într-acolo.



Ce parfum de nos aneès mortes 
Ce qui peut frapper à ta porte
Infinitè de destins
On en pose un et qu'est-ce qu'on en retient?
Le vent l'emportera

Read more...

Drumul mesagerilor. 1 - Numărătoarea inversă

luni, 15 octombrie 2012

Rătăcitorul meu prieten,

De când am plecat de acasă (atunci când am început și acest ciclu aproape neîntrerupt de corespondențe) știam că aceasta nu este destinația finală, ci una intermediară, un intermezzo ce avea să dureze mai mult sau mai puțin, în funcție de hazardul și neașteptatul fiecărei călătorii către un loc încă necunoscut. De când am plecat de acasă așadar, în urmă cu aproape trei ani, am purtat în gând această numărătoare inversă așa cum un credincios poartă în gând rugăciunea sa, pe care uneori o murmură, iar alteori o rostește cu nădejdea și speranța unei certitudini doar de el știute.
Am încercat de mai multe ori să îi pun capăt acestei numărători inverse, însă așa cum știm destinul își ia deseori în râs proprii supuși. Și nu poți pleca dintr-un loc până nu simți că ai putea rămâne definitv acolo, savurând până la sfârșitul timpului marile și micile bucurii și impărtășind cu generozitate semne de prietenie celor care te-au primit fără sfială în sufletul lor. Acum însă această numărătoare inversă se apropie cu rapiditate de momentul ei zero.

Ți-a trimis, îndepărtatul meu prieten, un plic ce conține cele mai de preț lucruri pe care un hoinar care își găsește un egal doar în cel mai bun prieten al său ți le poate trimite. Gânduri, emoții și stări în cerneală de mână și tipar, pe care le-am încredințat mesagerilor care vor ajunge în curând la tine. Și cărora mă pregătesc, la rândul meu, să le urmez drumul. Un drum lung, anevoios, îndelung pregătit, care își cere prețul de la cel ce se încumetă să îl parcurgă.  Și își cere, ticălosul, prețul mereu înainte. 
Pe măsură ce voi parcurge acest drum al mesagerilor, pe măsură ce mă voi apropia de destinație, îți voi scrie aici câte o scrisoare, din dorința de a-mi aminti cum am ajuns să il urmez, dar și din teama de a nu-l rătăci pe parcurs.



...mil cohetes... mil amigosy lo que venga a mil por cien...

Read more...

O Românie

duminică, 29 iulie 2012

România reală și concretă este aceeași de acum câțiva ani, de când am părăsit-o. Și este la fel de cine știe când... Se trăiește pe mai departe în izolare și nu în comunitate, în enclavă și nu în cetate, fiecare în micul său grup cu ai săi, într-o nesfârșită insuficiență. O tristețe spartă în milioane de singurătăți, cum ar numi-o Octavian Paler.
Acestei Românii îi propun, însă, o alta. Un loc cu o localizare vagă, cu o geografie imprecizată, însă departe de centru (încă nu ne-am vindecat de boala asta de a locui cu toții în viespar), departe de gâfâiala extenuantă a fugii după detaliu și nimic. Acolo unde se respiră relaxat și se zâmbește liber. O Românie diferită, a traiului boieresc, îmbogățit adică de farmecul de cafenea al muzicii și a poeziilor rostite în gând. Și mulțumirea unei generozități care îți este recompensată pe măsură ce oferi. O Românie sustrasă timpului, fără un atunci și aici propriu. O atmosferă pe care o cream cândva, toți câți eram, din vălătuci de fum de țigară, din aburi de alcool și de cafea, în serile târzii ale orgasmelor interzise. O atmosferă de cenacluri fie acasă, fie în anticariatele lui Grumăzescu în Iași. Farmecul mic burghez cu care îi savuram pe Brumaru, pe Geo Dumitrescu, pe Dinescu, pe Eminescu chiar (pe care l-am descoperit din nou cu toții pe la 25 de ani). Din această Românie nu lipsește desigur nici aerul de mahala și nici muzica deținuților (o corespondență a jazz-ului american, pentru cine poate înțelege). Și veșnic neuitatele seri de iarnă din Copou când compuneam ad-hoc poezii împreună, luând drept cadență ritmul pașilor noștri prin zăpadă.
O astfel de Românie, autentică, viguroasă și vie încă, este preferabilă în orice caz României reale și concrete, care se joacă în idei puține și în cuvinte bătătorite, în care se vorbește doar despre neșansă, referendum, rău mai mic și, cu voia dumneavoastră, despre căpșunari...

Read more...

"Acasă". Completări

marți, 17 iulie 2012

Trăirile unui nomad, atâta vreme cât nu-și încheie călătoriile, sunt cel mai bine descrisă în adverbe. Atunci, acum, acolo, aici...  Cel mai dificil de explicat rămâne, însă acasă.
La începutul acestei veri, în anticariatul unei prietene, m-am întâlnit din nou cu Margaret Mead (despre care am mai scris cândva, aici) prin auto-biografia ei: "Blackberry Winter. My early years".

"Nevoia de a defini cine ești și locul din care vii rămâne întotdeauna intactă, chiar și atunci când acel loc este reprezentat de un singur lucru, precum un mic vas turcesc ce îi aduce aminte de acasă prietenei mele, fiica unei asistente medicale. Boșimanii din Kalahari adeseori nu construiesc atunci când se opresc în deșert. Se limitează în a săpa un mic spațiu în nisip. Apoi îndoaie creanga unui copac pentru a forma bolta unei intrări, intrarea într-o locuință sacrosanctă și protejată de orice invazie.
(...) Acasă, am descoperit, poate fi oriunde alegi să ți-o creezi. Tot acasă este și locul la care te întorci din când în când. Fractura cu adevărat dureroasă este atunci când este definitivă, când nu te mai întorci niciodată. Și exact aceasta este senzația care îi înfricoșează pe cei din insulele din Pacific; senzația că fiecare plecare este fără întoarcere. În aceeași zi în care am ajuns în Samoa, lumea mă întreba: Când te întorci înapoi?. Și când le răspundeam: Peste un an, suspinau: <talofai, iubirea noastră fie de partea ta  >>. La Manus, în 1928, bărbații băteau tobele de moarte când canoia noastră se îndepărta de sat. În 1953 în schimb, când m-am întors la Manus pentru întâia oară după război și am plecat apoi mai departe, bătrânul Pokanau mi-a spus un adio solemn și oficial: Acum, ca o bătrână broască țestoasă, pleci pe mare pentru a muri și nu te vom mai vedea niciodată. La care Kilipak, un bărbat mult mai tânăr, făcu o observație foarte atentă: De fapt, Pokanau vorbește despre moartea lui însuși".

Read more...

Înviere.

marți, 10 aprilie 2012

Eram în tura de noapte. Aveam doar câteva  cazuri ușoare, în parte rămase de după-amiază. Atmosfera era relaxată, sau aproape. Pentru că în camera de cod roșu orice este posibil, în orice moment. Mai ales în noaptea de Înviere.
Spre miezul nopții, în acea cameră mică a medicilor și asistenților, cu tărgi în loc de scaune și cu o masă mică în mijloc, am improvizat cina noastră de Paști. Și fiecare adusese de acasă pentru ceilalți cozonaci, pască și multe ouă roșii.
A fost un moment, în acea noapte, pe care nu cred că îl voi uita niciodată. Un moment când toți cei de acolo, pentru un timp, am tăcut. Ascultând vocea care trecea de sticla televizorului veșnic aprins, trecea dincolo de zgomotul monitoarelor și a ventilatoarelor mecanice. Cuvinte care treceau de tăcerile noastre îngândurate și care vorbeau despre suferință, durere și moarte. Și despre miracolul celor care se întorc din nou la viață. Învierea, care fusese posibilă o singură dată în Biblie. Dar care, în acele momente și în acel loc, știam că este posibilă în fiecare zi. Simțeam că suntem umili martori la acest miracol la care contribuiam din când în când, uitând mereu că facem asta. Această tăcere s-a prelungit mai departe, în timp ce unul câte unul, colegi și prieteni veneau cu lumânări aprinse către noi, în camera de gardă, să ne aducă Lumină. Și respectând tăcerea dintre noi, spuneau șoptit "Hristos a înviat!".

Pentru mine, Învierea este acea tăcere pe care încerc să o redescopăr în fiecare an. Și este tăcerea acestor zile, de pe urma căreia rămâne doar speranța. Imaginea unui trup intubat și străpuns de drenuri, conectat la monitoare și la ventilatoarele mecanice, pentru care nu pot sa face nimic altceva decât să plâng și să sper. Și să aștept în continuare să fie rostite din nou acele simple cuvinte: "A înviat!"

Aprilie 2011

Read more...

Rătăciri

joi, 9 februarie 2012

În fiecare din nopțile acestea lungi de iarnă, se aude vuietul stins și constant al farului, care pare a chema înapoi rătăciții de pe mare și de pe uscat, deopotrivă. Am o relație specială cu ideea de rătăcire, iar în fiecare din aceste nopți mă gândesc la rătăcirile și căutările fiecăruia dintre noi: cea mai bună idee, cea mai bună destinație, cel mai potrivit sens... de obicei atunci când mă așez în fața mașinii de scris și a foii pe care am scris nimic mai mult decât "Lungul drum către acasă" de Picior Mihai.
Gândurile alunecă, însă ușor câte ușor către mereu alte locuri. Namaste! mă salută înainte de a pleca. Namaste! îi răspund, conștient că nu ne regăsim atât în divinitatea, cât în rătăcirea celuilalt. Și gândul meu se află alături de ea în aceste nopți magice cu picioarele goale pe aglomeratele și zgomotoasele străzi ale Calcuttei. Ale cărei culori vor fi cândva descrise pe aceleași pagini care deocamdată, rămân în continuare, goale.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP