O Românie

duminică, 29 iulie 2012

România reală și concretă este aceeași de acum câțiva ani, de când am părăsit-o. Și este la fel de cine știe când... Se trăiește pe mai departe în izolare și nu în comunitate, în enclavă și nu în cetate, fiecare în micul său grup cu ai săi, într-o nesfârșită insuficiență. O tristețe spartă în milioane de singurătăți, cum ar numi-o Octavian Paler.
Acestei Românii îi propun, însă, o alta. Un loc cu o localizare vagă, cu o geografie imprecizată, însă departe de centru (încă nu ne-am vindecat de boala asta de a locui cu toții în viespar), departe de gâfâiala extenuantă a fugii după detaliu și nimic. Acolo unde se respiră relaxat și se zâmbește liber. O Românie diferită, a traiului boieresc, îmbogățit adică de farmecul de cafenea al muzicii și a poeziilor rostite în gând. Și mulțumirea unei generozități care îți este recompensată pe măsură ce oferi. O Românie sustrasă timpului, fără un atunci și aici propriu. O atmosferă pe care o cream cândva, toți câți eram, din vălătuci de fum de țigară, din aburi de alcool și de cafea, în serile târzii ale orgasmelor interzise. O atmosferă de cenacluri fie acasă, fie în anticariatele lui Grumăzescu în Iași. Farmecul mic burghez cu care îi savuram pe Brumaru, pe Geo Dumitrescu, pe Dinescu, pe Eminescu chiar (pe care l-am descoperit din nou cu toții pe la 25 de ani). Din această Românie nu lipsește desigur nici aerul de mahala și nici muzica deținuților (o corespondență a jazz-ului american, pentru cine poate înțelege). Și veșnic neuitatele seri de iarnă din Copou când compuneam ad-hoc poezii împreună, luând drept cadență ritmul pașilor noștri prin zăpadă.
O astfel de Românie, autentică, viguroasă și vie încă, este preferabilă în orice caz României reale și concrete, care se joacă în idei puține și în cuvinte bătătorite, în care se vorbește doar despre neșansă, referendum, rău mai mic și, cu voia dumneavoastră, despre căpșunari...

Read more...

"Acasă". Completări

marți, 17 iulie 2012

Trăirile unui nomad, atâta vreme cât nu-și încheie călătoriile, sunt cel mai bine descrisă în adverbe. Atunci, acum, acolo, aici...  Cel mai dificil de explicat rămâne, însă acasă.
La începutul acestei veri, în anticariatul unei prietene, m-am întâlnit din nou cu Margaret Mead (despre care am mai scris cândva, aici) prin auto-biografia ei: "Blackberry Winter. My early years".

"Nevoia de a defini cine ești și locul din care vii rămâne întotdeauna intactă, chiar și atunci când acel loc este reprezentat de un singur lucru, precum un mic vas turcesc ce îi aduce aminte de acasă prietenei mele, fiica unei asistente medicale. Boșimanii din Kalahari adeseori nu construiesc atunci când se opresc în deșert. Se limitează în a săpa un mic spațiu în nisip. Apoi îndoaie creanga unui copac pentru a forma bolta unei intrări, intrarea într-o locuință sacrosanctă și protejată de orice invazie.
(...) Acasă, am descoperit, poate fi oriunde alegi să ți-o creezi. Tot acasă este și locul la care te întorci din când în când. Fractura cu adevărat dureroasă este atunci când este definitivă, când nu te mai întorci niciodată. Și exact aceasta este senzația care îi înfricoșează pe cei din insulele din Pacific; senzația că fiecare plecare este fără întoarcere. În aceeași zi în care am ajuns în Samoa, lumea mă întreba: Când te întorci înapoi?. Și când le răspundeam: Peste un an, suspinau: <talofai, iubirea noastră fie de partea ta  >>. La Manus, în 1928, bărbații băteau tobele de moarte când canoia noastră se îndepărta de sat. În 1953 în schimb, când m-am întors la Manus pentru întâia oară după război și am plecat apoi mai departe, bătrânul Pokanau mi-a spus un adio solemn și oficial: Acum, ca o bătrână broască țestoasă, pleci pe mare pentru a muri și nu te vom mai vedea niciodată. La care Kilipak, un bărbat mult mai tânăr, făcu o observație foarte atentă: De fapt, Pokanau vorbește despre moartea lui însuși".

Read more...

Vara promisa

joi, 12 iulie 2012

Chiar daca mai greu in ultima vreme, insa reusesc inca sa ma transpun in acea stare care trece dincolo de imediat, care sparge dictatura lui acum si aici, acea stare in care imi gasesc echilibrul interior, odata ce reusesc sa vad din nou lucrurile nu de la nivelul detaliului, ci de la nivelul planului general. Mai mult decat echilibrul interior, gasesc gratia din mine insumi care, odata urmarindu-i filonul, reuseste sa ma faca sa simt noi emotii. In ultima vreme reusesc sa fac asta prin muzica. 
Starea pe care o am, uneori, atunci cand ating violoncelul cu genunchii si mai apoi cu pieptul, aproape in dreptul inimii. Cand coatele sunt lasate sa cada, facand unghi drept cu solul, cand fara a-l apasa prea mult, arcusul incepe sa alunece pe corzi. Sol-Re-Si-La-Si-Re-Si-Re, Sol-Mi-Do-Si-Mi-Si-Mi... Atunci cand primele note din Preludiul in Sol major de Bach, in forma lor aproape perfecta, vibreaza in cutia de rezonanta a violoncelului si apoi (si asta este cea mai minunata senzatie) in propria cutie toracica. Sunetul incepe ca miscare devine, apoi pneuma si, intr-un final, anima. Si apoi visarea, zborul... De unde deplina stare de echilibru si calm interior, de unde descoperirea gratiei din tine insuti... 



Bucuriile acestei veri au avut mult de-a face - pana acum, cel putin - cu muzica. Ma intorc greu la destinatiile care nu mi-au placut. Intaia oara am vizitat Milano din curiozitate. A doua oara pentru un interviu la Emergency si, ultima oara, saptamana trecuta. La concertul atat de mult asteptat al celor de la Red Hot Chili Peppers. A fost o explozie de bucurie si de energie, sau cel putin asa am simtit-o eu si putini alti cativa, pentru care seara aceea a fost si a ramas speciala si unica, unul din acele momente de povestit la nepoti cand esti batran. Si le-am simtit, intreaga seara, lipsa prietenilor care ne-am promis ca vom fi impreuna la un asemenea concert... Trag insa nadejde ca timpul si prietenia isi vor urma cursul lor firesc si ne vor aduce, mai degraba mai devreme decat mai  tarziu, impreuna sa traim un moment similar acestuia...



Ca sa nu o deochi, nu am spus-o cu voce tare, insa aceasta este acea vara promisa pe care o astept de atat de mult timp... O bezmetica ratacire cu amenintari, pericole si pierderi la tot pasul, cu regasiri in stari si momente neasteptate, cu bucurii urlate in gura mare, printre care si promisiunea ca se pleaca din nou. Lumea intreaga se misca iarasi si lucruri stau din nou sa cada pentru a fi construite altele in locul lor. Si dupa trei ani in care am lasat totul balta si am luat totul mereu de la inceput, din nou si din nou, la nesfarsit, in acea furie cu care cautam sa uit si sa fiu uitat, mi-am promis ca de aceasta data sa iau cu mine tot ce pot cara din lumea mea veche in cea noua. De aceea, in cateva zile, ma intorc de unde am plecat. Acasa. In Romania.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP