Drumul mesagerilor. 3 - Arrivederci, Italia!

marți, 5 februarie 2013

Însemnări despre cafea.

Bunul meu prieten,

Beppe Severgnini, scriitorul și jurnalistul meu preferat din Peninsulă, spune într-o carte că singura instituție care a ținut Italia unită de la Garibaldi încoace este școala. Aceeași limbă adică - predată tinerilor împrăștiați  în 37 de dialecte de-a lungul (mai puțin de-a latul) țării, și aceeași istorie care i-a unit acum mai bine de 150 de ani. Acestei instituții eu i-aș mai adăuga încă una – barul sau cafeneaua (în Italia nu există nici o diferență dintre cele două). Adică gustul cafelei, dintotdeauna același, peste tot.
Cafeaua italiană nu este cea ma bună din lume, așa cum un italian va încerca să te convingă. Este faimoasă datorită importanței pe care acești oameni o dau cafelei. Însă grija scrupuloasă pe care o au față de gustul, de densitatea, de aspectul, de prepararea și de consumul ei vorbește mai puțin despre cafeaua în sine și mai mult despre ei înșiși.
Cafeaua este, astfel, simbol Italiei profunde, conservatoare și patriarhale, pe care italienii o iubesc până la intimitate. Este acea Italie dintotdeauna, care renaște în fiecare dimineață în bar, în fața ceștii de cafea. Dacă nu este supus forții tragice a destinului care îl face să își schimbe adresa sau orașul, un italian este în stare să meargă în fiecare dimineață, să își bea cafeaua la același bar, întreaga sa viață. Este aceeași Italie care moare în fiecare seară, în dormitor, cu televizorul aprins. Dacă viața publică nu este invadată de cea privată și viceversa, atunci un italian pur și simplu nu se străduiește suficient de mult.


A trecut prin multe lucruri această țară. Însă gustul cafelei pare a fi același dintotdeauna. Țara traversează o cumplită criză economică. Toate prețurile au luat-o razna, prețul cafelei a rămas însă mereu același. Cafeaua îi oferă italianului sentimentul reasigurator că unele lucruri sunt perene și nu se vor schimba niciodată. În ea se află însăși identitatea sa plină de nuanțe, contradicții și paradoxuri, aceea a italianului care te ajută dezinteresat atunci când ești la anaghie, dar te va trage pe sfoară mai târziu cu aceeași nevinovăție, peste care adaugă o aromă fermecătoare de parfum și un zâmbet fascinant, în timp ce îți spune Ciao!
Că lucrurile stau negreșit așa, și nu altminteri, o dovedește faptul că prima mea însemnare, când am ajuns aici, se numea “Rezistența prin cafea”. Scriam, acum mai bine de patru ani, că mă voi supune tuturor schimbărilor ce mi se cer, însă la cafeaua mea la ibric, denumită pompos caffe americano, nu voi renunța niciodată.
Am lăsat în urmă cafeaua italiană, alături de familie și prieteni și momente speciale petrecute laolaltă și fiecare în parte acolo. Îți scriu aceste rânduri, bătrâne prieten, dintr-o cafenea bucureșteană. Ce să spun despre cafeaua românească? Este diluată, imprevizibilă și nesfârșită. Și prin varietatea ei atât de largă, se poate spune că e în imparțială. Ca tot românul. 
Dincolo de asta, îți mărturisesc că și aici, și acolo, mă simt la fel de departe de casă. Semn că ea nu mai are un loc geografic precis, ci se află în mințile și inimile celor care, o dată plecați, știu că nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. Casa devine călătoria, drumul, devenirea și momentele ei esențiale când privim înspre o improbabilă Ithaca ce ne va face fericiți cândva.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP