Drumul mesagerilor. 4 - Acasă

vineri, 22 martie 2013

Bunul meu prieten,

Spuneam în urmă cu nişte ani că, în România fiind, trăiam în enclavă şi nu în cetate. Semn că abandonasem (încă dinainte de a pleca cu adevărat) ideea că aparţinem acestui loc, admiţând că suntem străini unei normalităţi care nu ne aparţine. Locul adunării noastre, în schimb, respira libertate, frumos şi bucurie a împărtăşirii. Tocmai de aceea, spuneam tot atunci, casa, acasă era mai degrabă o agora, un loc de întâlnire a unor oameni care dezbăteau idei, făceau muzică, teatru, citeau, scriau şi împărtăşeau celorlalţi ce socoteau că se cuvine a fi împărtăşit. Acasă, locul de naştere a câtorva ONG-uri, a câtorva festivaluri, a câtorva proiecte teatrale şi a câte şi mai câte alte lucruri...
Am păşit deci, întâia oară după mai bine de patru ani, într-un loc care încă avea ceva din sacrul unui trecut incredibil de frumos, incredibil de greu. Astăzi mai trec pe aici, din când în când, doar câţiva tineri care vor apărea în câţiva ani pe marile scene, actori şi regizori care sunt la vârsta la care aşteaptă, nerăbdători, o invitaţie la marele spectacol al lumii. 
Această casă, care astăzi îmi aparţine nu mai mult decât le aparţine celor care i-au trecut pragul, este locul în care mă refugiez faţă de aceeaşi normalitate care nu îmi aparţine nici de această dată şi pe care nu o pot înţelege. Am îngăduinţa propriului meu timp şi îmi petrec zile şi nopţi hrănindu-mă cu idei, cafea şi muzică aleasă. Momente în care îmi amintesc de tot ce a fost şi de tot ce putea fi. De călătoriile de până acum, cu momentele lor înalte şi joase, cu emoţiile şi peripeţiile lor. Îmi amintesc de provocările care au fost urmate, de promisiunile ce nu au putut fi respectate şi de frumuseţea incredibilă a căderii libere în gol. 
Acasă, acum şi aici, o pauză necesară şi binefăcătoare în care povestea se opreşte preţ de câteva momente, din mersul ei mai departe. O pagină goală care uneşte un capitol de un al doilea. În această încăpere mică în care încape o lume întreagă, mă gândesc la următoarea destinaţie şi la locul pe care îl căutăm neîncetat de atâta amar de vreme, un loc care să ne încapă, cu peripeţiile, poveştile şi visele noastre cu totul.

Închid ochii şi respir adânc. Ascult începutul unui celebru tango ale cărui ritmuri spun povestea unui loc îndepărtat, care cultivă trestia de zahăr, plantele de cafea şi iubirile care nu se sfârşesc niciodată. Un loc al oamenilor deschişi şi temperamentali care iubesc viaţa pentru ceea ce este nu pentru ce ar putea fi, trăind  fiecare moment până la ultima sa picătură de emoţie. Oameni care cunosc, până la ultimul, cel mai prost păzit secret al acestei lumi, şi anume că fericirea este la o întindere de mână. Iar coregrafia mâinilor întinse către ceva despre care doar tu ştii că există este cel mai frumos dans din lume. Dansul, care pentru aceşti oameni este forma supremă a iubirii şi a libertăţii...
Pentru a ajunge în acest loc te poţi folosi de hărţile unei geografii afective, aşa cum au fost ele întocmite de Borges, de Sabato, de Marquez şi Vargas Llosa, descrise în poeziile lui Pablo Neruda şi Jose Marti şi cântate de Ibrahim Ferrer, Arturo Sandoval şi Carlos Gardel.
Când vom fi ajuns suficient de departe, iar oboseala acestei lungi călătorii îşi va cere drepturile, când căutarea se va fi încheiat şi destinele unor oameni veşnic pe drum îşi vor găsi împlinirea, când o supremă iertare ne va îndemna să nu mai cerem socoteală tuturor promisiunilor neîmplinite, prieteniilor pierdute şi  iubirilor trădate, atunci vom şti că am ajuns, în sfârşit, acasă.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP