Drumul până aici. Geografii

sâmbătă, 8 iunie 2013

Iulie 2011

Cea mai frumoasă imagine a acestor zile este cea a unui tată ascultând împreună cu fiica sa Nu-l dau pe azi pentru mâine a lui Andrieş. Iar tatăl devine nostalgic ascultând sunetul ploii. Râde apoi încet şi şopteşte, din când în când: două crăpături în geam... frimituri uscate de pâine... lucrurile-mi sunt în geamantan... dar nu-l dau pe azi pentru mâine.
De la fereastra pe care m-am întins şi de unde scriu aceste rânduri, se văd fulgere în depărtare, deasupra unui cer întunecat. Asta este pentru mine cea mai puternică metaforă a ceea ce va urma... Aş vrea astăzi să plec şi mâine să mă întorc, şi să nu uit, şi să nu fiu uitat, să aparţin şi să mi se aparţină, şi... şi... 
Mă întreb, ce îmi aparţine cu adevărat? Geografia, poate. Cu visele, promisiunile şi peripeţiile ei.  A mea este America Latină, cu împrospătoarea ei bucurie de a trăi, simplă şi mereu bine venită. Şi locurile în care bărbaţii se învaţă unii pe alţii să danseze tango, pentru ca ochiul unui scriitor să vadă în aceasta ludensul masculin al războiului sau o coregrafie a săbiilor. Nesfârşitele câmpii cu plante de cafea care se mistuiesc într-un foc molcom în imaginea mentală pe care aş avea-o într-o cafenea neînsemnată din Buenos Aires sau Bogota, din Managua sau Havana. Şi promisiunea aceasta de a-mi urma prietenii şi visele, oriunde s-ar afla.
De aceea nici nu mai ştiu unde se va termina ziua de astăzi şi de unde va începe cea de mâine. Şi nici nu mai ştiu ce este raţiune şi ce este afect, pentru ca amândouă se joacă una cu alta, gonindu-se reciproc din calea mea şi a celor care îmi sunt aproape. Şi în momentul ăsta, de la fereastra de unde se văd fulgere ce luminează cerul undeva în depărtari, nici nu mai contează care e care. Chiar şi aşa, mă gândesc într-una la Ocolul pământului în 80 de săruturi. Zâmbesc apoi, ascultând nostalgic o piesă şi şoptind din când în când...

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP