Moștenirea lor

duminică, 24 august 2014

"Gândește-te sã pleci, nu să ajungi. Ultimul port e foarte departe sau foarte aproape; nu te gândi niciodată la el"...
De-a lungul anilor am avut nenumărate mustrări de conștiință cã nesocotesc legile firii și ale statorniciei, alegând mereu să plec mai departe atunci când vreun loc, pe care îl socoteam blestemat, mă ademenea cu tihna lui caldã și monotonă, sau când glasul și privirea ei afectuoasa mă chemau înapoi într-un pat din care, altminteri, nu m-aș fi ridicat niciodată. 
În destinderea la care eram invitat să iau parte era, însă ceva care nu rima, decât până la un punct, cu propriile mele ambiții și așteptări, ca o promisiune pe care o îndeplinești, dar nu până la capăt, ca o respirație dusă până la jumătate. Dar mai era ceva, dincolo de toate acestea.
"Nu calcula niciodată sosirile. Când te oprești, nu lua prea mult în seamă bucuriile, fiindcă ele îți lungesc drumul. Fii gata să ridici pânzele în orice clipă!"
Ai mei s-au cunoscut pe la 20 și ceva - 30 de ani. Iar eu am încercat să iau ce era mai bun din fiecare. Am încercat să iau câte ceva din frumusețea de pe chipul maicã-mii și determinarea de a merge mai departe din temperamentul ei. Am luat de la taică-miu culoarea părului și a ochilor și un anume curaj al non-conformismului din lumea placidă și gri în care a trăit până la ultima suflare. 
Dar fără să vrea și fără să știe, amândoi mi-au transmis acest har blestemat al nestatorniciei, acest spirit nomad purtat în familie generații de-a rândul, până la ei. Fiecare a plecat, mai devreme sau mai târziu, din locul în care s-a născut și a mers mai departe, așa cum cei dinainte o făcuseră la rândul lor. Unii plecând din Imperiul Austro-ungar în urma cu 3-4 generații, alții plecând de pe coastele grecești ale Mediteranei, poate, cine știe când, regãsindu-se apoi cu toții în ținuturile aride, dar tolerante ale Dobrogei, locul copilăriei mele. Fiecare dinaintea lor venind cine știe de unde, mergând cine știe către ce destinație care le va aduce liniștea și întrebându-se ca și mine, de atâtea ori, dacă au ajuns deja acolo.
"Se poate întâmpla să te prindă furtuna și să nu mai ajungi niciodată; nu te gândi: este de ajuns că ai plecat."
Drumul de la răsărit la apus, peste Atlantic, și de la nord spre sud către Tropice și cele 15 luni de vară petrecute aici mi-au domolit nevoia de a călători. În fond, scriam tot aici în urmă cu patru ani, că voi renunța la a merge mai departe "atunci când voi fi acceptat cu brațele deschise de locuri și oameni cărora le voi spune că povestea mea este o poezie din ancestrale blesteme și binecuvântări ale unui loc unde o lume se termină, o alta începe și amândouă se topesc în mare".
Ithaca nu este aici, însă nu este deloc departe. Mai sunt, până acolo, câteva călătorii de făcut. Mă uit în urmă, către toți ai mei și către portul de la răsărit de unde am plecat. Și îi văd aprobându-mã și mai apoi zâmbind: moștenirea lor este pe mâini bune.

O

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP