Llorona

miercuri, 22 martie 2017

Rânduri către M.  (Iunie 2011).

Marile povești ale lumii au nevoie de marii ei povestitori. La rândul lor, aceștia au nevoie de cei care știu să le savureze, să se bucure cumsecade de ele. Noaptea asta caldă de vară este o noapte a
poveștilor și, pentru că cer benevolență, apropiere și intimitate, este povestea cea mai recent descoperită pe care aleg să ți-o spun ție.
Din geografia afectivă, cea indepărtată, a celeilalte jumătăți de lume - cea care deși mă cere constant acolo, îmi semnez încă în fals prezența - deci America Latină, vine și Chavela Vargas. Născută acum mai bine de 90 de ani în Costa Rica, artist de stradă încă din adolescență, ajunge să fie recunoscută abia pe la 30 de ani, dar nu în țara ei natală, ci în Mexic. Trăiește din plin  istoria acelor vremuri, din care nu lipseau excesele, nici de idei, de curaj sau de temperament, mai ales în acele locuri atât de fertile lor, care sper să rămână așa întotdeauna. Se îmbracă bărbătește, fumează trabuc, poartă pistol și rămâne, din acea perioadă, cu o puternică dependență de alcool. Și cântă tristețea Mexicului (și a Americii Latine pe de-a întregul) cu o voce tulburătoare: the rough voice of tenderness. O cunoaște și devine prietenă apropiată a Fridei Kahlo și a lui Diego Rivera, pentru ca, mulți ani mai târziu, să joace într-un film biografic despre ea cântându-i acum, cu aceeași voce ca și atunci, La llorona. Și aici ajungem la adevărata poveste.
Llorona ar putea fi Dora Maar a lui Pablo Picasso. Ar putea fi The weeping woman, ultima lui pânză. Llorona este însă mai mult decât atât, deși tot Picasso spunea că "am pictat-o ani la rând în forme torturate, nu prin sadism și nici cu plăcere. Este o viziune care mă forța și căreia m-am supus... And it's important because women are suffering machines".


Undeva în sudul Mexicului, pe coasta Pacificului se află regiunea Oaxaca, pe care se așezase cândva, alături de cea maiașă și aztecă, civilizația zapotecă. Cei mai mulți spun că Llorona este mitul dispariției acestei civilizații din perioada cuceririi hispanice, dar pentru mine rămâne una din poveștile de iubire arhetipale ale lumii, fascinantă, unică și, desigur, imposibilă. Ea este o femeie de o
frumusețe răpitoare care se îndrăgostește de un aventurier. La un moment dat, el o părăsește datorită trecutului ei și a copilului pe care îl crește. Pentru a fi în continuare împreună cu el, ea își
sacrifică copilul, înecându-l în ocean. Este însă prea târziu; el se afla deja în brațele altei femei. Llorona este pentru mine mitul sacrificiului imposibil și, spre sfârșit, inutil al femeii a cărei renunțare vine prea târziu pentru a mai putea fi fericită.
Însă nu deznodământul este important în această poveste ci, ca întotdeauna, parcursul, deci iubirea. Chavela Vargas nu cântă despre durerea unei femei și a unei pierderi copleșitoare, ci despre o iubire
nesfârșită între cei doi, o iubire care, îi numele ei înseși, cere mereu mai mult, tot mai mult. O iubire insuficientă ei înseși, ce inspiră mâhnire sau, ca să folosesc un cuvânt rar, morna: speranță și moarte în același timp.
Cel mai frumos cuvânt din versurile Chavelei Vargas este 'mi chunca'. Este un cuvânt puțin cunoscut în ambientul hispanic (deci cu atât maiprețios), deoarece vine din dialectul zapotec. Și este cuvântul cu care el își descrie iubita, dar este același cuvânt cu care o mamă își cheamă copilul. 
Într-una din versiunile Lloronei (oh, sunt atâtea) el îi spune ei că poartă o vină pe care nu o poate numi (La pena y lo que no es pena, Llorona). Vina de a iubi-o și de a fi iubit de ea. De asemeea, în sufletul lui sunt două mari săruturi: ultimul este cel al mamei, primul este al ei. De pe mare îmi vine o scrisoare, spune el, scrisă de către sirene, care îmi spun că a iubi este o vină nesfârșită. Se spune că doar prima iubire este mare și adevărată. Însă ultima este copleșitoare, mult mai mare decât prima. Llorona, dă-mi iubirea ta. Cerul poate apoi să și dispară; iubirea dintre noi va rezista.
Din versiunea Chavelei Vargas lipsesc toate aceste cuvinte, acolo totul se joacă în cheia imposibilului, într-un crescendo din care vocea ei erupe spulberând totul. Spre desfătarea tăcutului și răbdătorului meu ascultător, a cărei răbdare am pus-o la grele încercări, Chavela Vargas.

Read more...

Povestea unei generații

luni, 13 februarie 2017

Am scris de două ori despre această generație care zilele astea acestea își ia ceaiul în piață și își sărbătorește libertatea în stradă. Întâi am scris prin 2003-2004. Eram nu doar dezamăgit de ea, eram furios de-a dreptul. Pe atunci, lucrurile erau invers. Eu și o mână de prieteni, ajunși în Liga Studenților, ne luam de gât cu guvernul Năstase în stradă și, mai apoi, în ministerul lui Athanasiu, care era pe atunci la Educație. Pe proiecte de legi, pe alocări de buget și pe numiri dubioase în funcții cheie. Întorși acasă, scriam în ziarul pe care îl conduceam că Năstase este un bou pentru că presa își pierduse libertatea și calea cu totul. Erau doar două ziare care mai făceau asta, Evenimentul Zilei și Academia Cațavencu. Și am hotărât ca noi să fim cel de-al treilea. Pentru că eu nu acceptam ca acest lucru să fie posibil în țara în care trăiam.


O îmbrățișasem pe Mona Muscă și i-am spus atunci că este de-a noastră și, când toată presa era acolo și toate camerele erau pornite, l-am făcut pe Voiculescu să părăsească o dezbatere publică pentru toate ticăloșiile pe care le debita. Dar chiar și așa, eram dezamăgit de generația mea pentru că nu o simțeam alături, pentru că dădeam luptele ei pentru ea, de unul singur. Iar ea își bea ceaiul pe atunci în Cărturești și, pentru mine, asta însemna trădare. Mă înșelam, desigur. Generația celor care luptă acum în desantul unei revoluții morale profunde, și care reușesc să facă acum mult mai mult decât ce ar fi reușit pe atunci, își căuta identitatea și își construia întregul pe care îl vedem acum cu toții. Și oricât de dureroasă a fost atunci, așteptarea aceasta a meritat.


După bătăliile pierdute ale acelor ani, eu și ai mei, am simțit că am făcut un pas prea mult înainte. Am înființat două ONG-uri, o filială Pro Democrația și apoi o organizație proprie, ACTIV (Acțiunea Tinerilor Voluntari) și am început să lucrăm la construirea unei culturi a democrației. Acolo, în provincie, într-un județ roșu, unde simțeam că e cea mai mare nevoie de așa ceva. Am monitorizat cu sute de voluntari fiecare ciclu electoral din 2004 în 2009, ca să nu se poată întâmpla atunci lucruri pentru care Dragnea a fost mai târziu condamnat. În acei ani, când nu erau în București, Pârvulescu, Stelian Tănase sau Andrei Gheorghe erau pe la vreun eveniment organizat de noi. Înițial, în sălile de curs de la universitate. Apoi în licee. Apoi în teatre, în pub-uri de multe ori, la concerte organizate tot de noi. Și, la un moment dat, cu câteva sute de oameni dansând în stradă. 
Am resuscitat un spirit civic, pe care îl credeam inert, până la epuizare. Am simțit că nu am realizat nimic, că am pierdut lupta din nou, și că am pierdut o ultimă șansă, o ultimă speranță. Atunci a fost momentul în care am plecat din țară. La fel de furios și de dezamăgit de generația mea, care își refuza tăcut dreptul ei esențial; cel de a participa. La vot sau la protest.
Greșisem, însă pentru a doua oară pentru că, trei ani mai târziu avea să apară primul semn care zvonea atunci Piața Victoriei de acum. În 2012, cu primul protest al generației mele. Și de atunci, până astăzi, nimic nu i-a mai putut opri.


Cea de a doua oară când am scris despre generația mea a fost în 2013. Am scris un eseu, The Promise of a Generation, și așa am ajuns la American University în Washington D.C. la Civic Leadership Summit. Am vorbit acolo despre noi, despre ce s-a întâmplat în '89, despre ce am făcut împreună și despre schimbările cu care suntem datori, în România și în lume. Însă nici în momentele mele cele mai generoase de optimism nu aș fi crezut că ce se întâmplă acum în Piața Victoriei, în țară și dincolo de ea, ar fi posibile.
Scriu aceste rânduri acum, ca să vă cer iertare pentru o aspră judecată, celor care sunt acum în stradă. Ați adus România cea în care speram, în România în care trăiam. Îmi cer iertare tuturor celor care de 13 zile sunt în Piață, celor care rezistă. Îmi cer iertare fiecăruia care, în ciuda unui ger cumplit, în ciuda răcelii sau a pneumoniei uneori, duceți protestul mai departe. Îmi cer iertare tuturor care plângeți împreună atunci când cântați imnul României în piață. Sunteți cei care duc schimbarea unei țări, schimbarea unei lumi întregi, înapoi în stradă. Sunteți speranța în care multora dintre noi le este teamă să mai creadă. Vă cer iertare că nu pot fi, în piață, alături de voi. Îmi cer iertare pentru că v-am judecat atât de aspru, atât de devreme. Sunteți România în care am vrut mereu să mă aflu. Sunteți generația care am sperat întotdeauna că vom deveni, Și pentru asta eu, o țară și o lume întreagă vă mulțumim!

Read more...

Radicali liberi

duminică, 29 ianuarie 2017

Bunule Haiawatha,

1. Cuvintele tale îmi aduc aminte de Iașiul tinereții noastre și de Maiakovski care tuna, din străfundul unei cafenele de lângă British Council, că dragostea nu-i rai liniștit. Și, ca și ea, nici noi și nici ceea ce ni se întâmplă nu putem, în mod fundamental, fi altfel. Youth is wasted on the young și dacă am învățat ceva de la Patriche, profesorul de română din liceu, este că această cumințenie tâmpă și așezare la adăpost din fața vieții este a proștilor. Iar lumea asta nu a fost făcută pentru proști. 
Niciodată, până mai târziu în viață, nu am mai găsit un mentor de calibrul lui. Dar la cursul meu preferat din facultatea de medicină, am găsit cuvintele tale și cuvintele lui traduse în limbaj fiziologic. Echilibrul va fi întotdeauna dinamic datorită a două lucruri. Primul sunt cei câțiva centimetri lipsă din aria totală a tălpii piciorului. Dacă i-am avea, am putea sta rezemați în propria noastră verticalitate. Al doilea lucru sunt radicalii liberi, niște compuși chimici care propagă, în orice condiții, instabilitate naturală oriunde ea lipsește și sunt puternic implicați în oxidare.
Modul cum pășim în lume și modul în care îmbătrânim în ea, singurele lucruri pe care le putem face cu adevărat în viață, nu au nimic de a face cu așezarea sau cumințenia și au totul de a face cu libertatea. Ca și noi, ca și tot ce ni se întâmplă.

2. În alte timpuri, era o puzderie de zei. Uneori aceeași, dar cu alt nume: Bhaga, Aditi, Mitra, Varuna și, mai ales, Dyaus. Lumea se ruga la cer, iar cerul era marea, și totul era o călătorie, lungă, plină de aventuri și de obstacole. Dinspre un Est, către un Vest. Mai erau apoi și zeii decăzuți, iar al lor era întunericul. 
Numele putea fi Dyaus. Sau putea fi Ulise. Iar Vestul, Vestul putea fi Ithaca.

3. Sunt momente și zile, și stări când este noapte, e ceață și frig peste Ithaca. Întâlnirea lor lung așteptată fost întâlnirea a două umbre a căror siluete s-au iubit cândva, când erau întregi, liberi și împreună. Războiul, călătoriile și trecerea timpului l-au schimbat pe Ulise. În aceeași măsură în care așteptarea, nesiguranța și trecerea timpului au schimbat-o pe Penelopa. Ceea ce îi mai unește este un atunci neprecizat, o amintire pe care încearcă dureros să o resusciteze și privirile lor pierdute, una înapoi spre casă și una înapoi spre port. Este noapte, e ceață și frig peste Ithaca, și asta face din locul ăsta un loc ca oricare altul, un loc pe care l-a mai văzut și din care a mai plecat cândva și din care va pleca, întotdeauna mai departe. 
Plecarea este inevitabilă și așa a fost întotdeauna. Statornicia este legea unei alte lumi, iar soarele va răsări din nou. Ulise va fi din nou ceea ce a fost întotdeauna: copil al haosului, mereu gata de drum și mereu liber.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP