Povestea unei generații

luni, 13 februarie 2017

Am scris de două ori despre această generație care zilele astea acestea își ia ceaiul în piață și își sărbătorește libertatea în stradă. Întâi am scris prin 2003-2004. Eram nu doar dezamăgit de ea, eram furios de-a dreptul. Pe atunci, lucrurile erau invers. Eu și o mână de prieteni, ajunși în Liga Studenților, ne luam de gât cu guvernul Năstase în stradă și, mai apoi, în ministerul lui Athanasiu, care era pe atunci la Educație. Pe proiecte de legi, pe alocări de buget și pe numiri dubioase în funcții cheie. Întorși acasă, scriam în ziarul pe care îl conduceam că Năstase este un bou pentru că presa își pierduse libertatea și calea cu totul. Erau doar două ziare care mai făceau asta, Evenimentul Zilei și Academia Cațavencu. Și am hotărât ca noi să fim cel de-al treilea. Pentru că eu nu acceptam ca acest lucru să fie posibil în țara în care trăiam.


O îmbrățișasem pe Mona Muscă și i-am spus atunci că este de-a noastră și, când toată presa era acolo și toate camerele erau pornite, l-am făcut pe Voiculescu să părăsească o dezbatere publică pentru toate ticăloșiile pe care le debita. Dar chiar și așa, eram dezamăgit de generația mea pentru că nu o simțeam alături, pentru că dădeam luptele ei pentru ea, de unul singur. Iar ea își bea ceaiul pe atunci în Cărturești și, pentru mine, asta însemna trădare. Mă înșelam, desigur. Generația celor care luptă acum în desantul unei revoluții morale profunde, și care reușesc să facă acum mult mai mult decât ce ar fi reușit pe atunci, își căuta identitatea și își construia întregul pe care îl vedem acum cu toții. Și oricât de dureroasă a fost atunci, așteptarea aceasta a meritat.


După bătăliile pierdute ale acelor ani, eu și ai mei, am simțit că am făcut un pas prea mult înainte. Am înființat două ONG-uri, o filială Pro Democrația și apoi o organizație proprie, ACTIV (Acțiunea Tinerilor Voluntari) și am început să lucrăm la construirea unei culturi a democrației. Acolo, în provincie, într-un județ roșu, unde simțeam că e cea mai mare nevoie de așa ceva. Am monitorizat cu sute de voluntari fiecare ciclu electoral din 2004 în 2009, ca să nu se poată întâmpla atunci lucruri pentru care Dragnea a fost mai târziu condamnat. În acei ani, când nu erau în București, Pârvulescu, Stelian Tănase sau Andrei Gheorghe erau pe la vreun eveniment organizat de noi. Înițial, în sălile de curs de la universitate. Apoi în licee. Apoi în teatre, în pub-uri de multe ori, la concerte organizate tot de noi. Și, la un moment dat, cu câteva sute de oameni dansând în stradă. 
Am resuscitat un spirit civic, pe care îl credeam inert, până la epuizare. Am simțit că nu am realizat nimic, că am pierdut lupta din nou, și că am pierdut o ultimă șansă, o ultimă speranță. Atunci a fost momentul în care am plecat din țară. La fel de furios și de dezamăgit de generația mea, care își refuza tăcut dreptul ei esențial; cel de a participa. La vot sau la protest.
Greșisem, însă pentru a doua oară pentru că, trei ani mai târziu avea să apară primul semn care zvonea atunci Piața Victoriei de acum. În 2012, cu primul protest al generației mele. Și de atunci, până astăzi, nimic nu i-a mai putut opri.


Cea de a doua oară când am scris despre generația mea a fost în 2013. Am scris un eseu, The Promise of a Generation, și așa am ajuns la American University în Washington D.C. la Civic Leadership Summit. Am vorbit acolo despre noi, despre ce s-a întâmplat în '89, despre ce am făcut împreună și despre schimbările cu care suntem datori, în România și în lume. Însă nici în momentele mele cele mai generoase de optimism nu aș fi crezut că ce se întâmplă acum în Piața Victoriei, în țară și dincolo de ea, ar fi posibile.
Scriu aceste rânduri acum, ca să vă cer iertare pentru o aspră judecată, celor care sunt acum în stradă. Ați adus România cea în care speram, în România în care trăiam. Îmi cer iertare tuturor celor care de 13 zile sunt în Piață, celor care rezistă. Îmi cer iertare fiecăruia care, în ciuda unui ger cumplit, în ciuda răcelii sau a pneumoniei uneori, duceți protestul mai departe. Îmi cer iertare tuturor care plângeți împreună atunci când cântați imnul României în piață. Sunteți cei care duc schimbarea unei țări, schimbarea unei lumi întregi, înapoi în stradă. Sunteți speranța în care multora dintre noi le este teamă să mai creadă. Vă cer iertare că nu pot fi, în piață, alături de voi. Îmi cer iertare pentru că v-am judecat atât de aspru, atât de devreme. Sunteți România în care am vrut mereu să mă aflu. Sunteți generația care am sperat întotdeauna că vom deveni, Și pentru asta eu, o țară și o lume întreagă vă mulțumim!

0 comentarii:

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP