Llorona

miercuri, 22 martie 2017

Rânduri către M.  (Iunie 2011).

Marile povești ale lumii au nevoie de marii ei povestitori. La rândul lor, aceștia au nevoie de cei care știu să le savureze, să se bucure cumsecade de ele. Noaptea asta caldă de vară este o noapte a
poveștilor și, pentru că cer benevolență, apropiere și intimitate, este povestea cea mai recent descoperită pe care aleg să ți-o spun ție.
Din geografia afectivă, cea indepărtată, a celeilalte jumătăți de lume - cea care deși mă cere constant acolo, îmi semnez încă în fals prezența - deci America Latină, vine și Chavela Vargas. Născută acum mai bine de 90 de ani în Costa Rica, artist de stradă încă din adolescență, ajunge să fie recunoscută abia pe la 30 de ani, dar nu în țara ei natală, ci în Mexic. Trăiește din plin  istoria acelor vremuri, din care nu lipseau excesele, nici de idei, de curaj sau de temperament, mai ales în acele locuri atât de fertile lor, care sper să rămână așa întotdeauna. Se îmbracă bărbătește, fumează trabuc, poartă pistol și rămâne, din acea perioadă, cu o puternică dependență de alcool. Și cântă tristețea Mexicului (și a Americii Latine pe de-a întregul) cu o voce tulburătoare: the rough voice of tenderness. O cunoaște și devine prietenă apropiată a Fridei Kahlo și a lui Diego Rivera, pentru ca, mulți ani mai târziu, să joace într-un film biografic despre ea cântându-i acum, cu aceeași voce ca și atunci, La llorona. Și aici ajungem la adevărata poveste.
Llorona ar putea fi Dora Maar a lui Pablo Picasso. Ar putea fi The weeping woman, ultima lui pânză. Llorona este însă mai mult decât atât, deși tot Picasso spunea că "am pictat-o ani la rând în forme torturate, nu prin sadism și nici cu plăcere. Este o viziune care mă forța și căreia m-am supus... And it's important because women are suffering machines".


Undeva în sudul Mexicului, pe coasta Pacificului se află regiunea Oaxaca, pe care se așezase cândva, alături de cea maiașă și aztecă, civilizația zapotecă. Cei mai mulți spun că Llorona este mitul dispariției acestei civilizații din perioada cuceririi hispanice, dar pentru mine rămâne una din poveștile de iubire arhetipale ale lumii, fascinantă, unică și, desigur, imposibilă. Ea este o femeie de o
frumusețe răpitoare care se îndrăgostește de un aventurier. La un moment dat, el o părăsește datorită trecutului ei și a copilului pe care îl crește. Pentru a fi în continuare împreună cu el, ea își
sacrifică copilul, înecându-l în ocean. Este însă prea târziu; el se afla deja în brațele altei femei. Llorona este pentru mine mitul sacrificiului imposibil și, spre sfârșit, inutil al femeii a cărei renunțare vine prea târziu pentru a mai putea fi fericită.
Însă nu deznodământul este important în această poveste ci, ca întotdeauna, parcursul, deci iubirea. Chavela Vargas nu cântă despre durerea unei femei și a unei pierderi copleșitoare, ci despre o iubire
nesfârșită între cei doi, o iubire care, îi numele ei înseși, cere mereu mai mult, tot mai mult. O iubire insuficientă ei înseși, ce inspiră mâhnire sau, ca să folosesc un cuvânt rar, morna: speranță și moarte în același timp.
Cel mai frumos cuvânt din versurile Chavelei Vargas este 'mi chunca'. Este un cuvânt puțin cunoscut în ambientul hispanic (deci cu atât maiprețios), deoarece vine din dialectul zapotec. Și este cuvântul cu care el își descrie iubita, dar este același cuvânt cu care o mamă își cheamă copilul. 
Într-una din versiunile Lloronei (oh, sunt atâtea) el îi spune ei că poartă o vină pe care nu o poate numi (La pena y lo que no es pena, Llorona). Vina de a iubi-o și de a fi iubit de ea. De asemeea, în sufletul lui sunt două mari săruturi: ultimul este cel al mamei, primul este al ei. De pe mare îmi vine o scrisoare, spune el, scrisă de către sirene, care îmi spun că a iubi este o vină nesfârșită. Se spune că doar prima iubire este mare și adevărată. Însă ultima este copleșitoare, mult mai mare decât prima. Llorona, dă-mi iubirea ta. Cerul poate apoi să și dispară; iubirea dintre noi va rezista.
Din versiunea Chavelei Vargas lipsesc toate aceste cuvinte, acolo totul se joacă în cheia imposibilului, într-un crescendo din care vocea ei erupe spulberând totul. Spre desfătarea tăcutului și răbdătorului meu ascultător, a cărei răbdare am pus-o la grele încercări, Chavela Vargas.

Read more...

  © Blogger templates Newspaper by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP