Am luat cuvântul

Rătăciri

2012-02-09T13:40:00.001-08:00

În fiecare din nopțile acestea lungi de iarnă, se aude vuietul stins și constant al farului, care pare a chema înapoi rătăciții de pe mare și de pe uscat, deopotrivă. Am o relație specială cu ideea de rătăcire, iar în fiecare din aceste nopți mă gândesc la rătăcirile și căutările fiecăruia dintre noi: cea mai bună idee, cea mai bună destinație, cel mai potrivit sens... de obicei atunci când mă așez în fața mașinii de scris și a foii pe care am scris nimic mai mult decât "Lungul drum către acasă" de Picior Mihai.
Gândurile alunecă, însă ușor câte ușor către mereu alte locuri. Namaste! mă salută înainte de a pleca. Namaste! îi răspund, conștient că nu ne regăsim atât în divinitatea, cât în rătăcirea celuilalt. Și gândul meu se află alături de ea în aceste nopți magice cu picioarele goale pe aglomeratele și zgomotoasele străzi ale Calcuttei. Ale cărei culori vor fi cândva descrise pe aceleași pagini care deocamdată, rămân în continuare, goale.

La furat

2011-12-28T14:17:00.000-08:00

Timpul în care iubești este - se spune, un timp pe care îl furi acestei lumi. Dacă vii din Balcani însă, porți cu tine blestemul care circulă prin folclorul acestor popoare, și anume acela de a pierde iute, de a risipi pe grabă tot ceea ce ai reușit să furi. Senzația de a aparține, de a accepta, de a fi găsit și de a te regăsi, ca acel glisando semnificativ care îți permite să te pierzi în celălalt odată ce l-ai recunoscut ca fiind același ca și tine... sunt tot atâtea lucruri, stări și emoții de pierdut atunci când lumea va decide să își ia înapoi timpul ce i-a fost sustras...

Lecturi stoice de Crăciun

2011-12-24T11:35:00.000-08:00

Înainte să se convertească la creştinism, lumea romană tîrzie supravieţuise moralmente prin înţelepciunea stoică, cu aura ei de resemnare dîrză, cu asceza ei amară, fără iluzii şi fără altă speranţă decît aceea a vindecării de patimi. Există, în stoicism, o nobleţe impunătoare, un duh ascetic boreal, un exemplu de verticalitate fără cer. Nu întîmplător, stoicismul a pătruns, discret, dar viguros, în ţesutul pedagogiei creştine. Epictet şi Marcus Aurelius au rămas pînă azi cărţi de căpătîi ale civilizaţiei europene. Ce lipsea totuşi stoicilor, pentru a obţine nu o rezonabilă adaptare la lume, ci o lume nouă, cu alte temeiuri şi cu alte văzduhuri? Cu alte cuvinte, cum se poate transforma filozofia în credinţă? Nu pun această întrebare pentru a livra un răspuns sau pentru a furniza proiectul unei ample cercetări academice. O propun, pur şi simplu, ca temă de meditaţie în preajma Crăciunului. Căci venirii pe lume a lui Isus Hristos îi corespunde, analogic, venirea pe lume a creştinismului în spaţiul marelui imperiu stoic al Romei.

Trebuie spus că, dincolo de anvergura morală a textelor stoice, te izbeşti, uneori, de platitudini monumentale. „...Este de preferat să fii fericit, chiar dacă eşti mărginit de mijloace materiale restrînse, decît, cînd te răsfaţă belşugul, să fii tulburat de suferinţă“ – sună un text din Epictet. Altfel spus, mai bine sărac şi sănătos, decît bogat şi bolnav. Evident, asemenea solemnităţi sapienţiale sînt abundent compensate de fineţea sau abisalitatea altor pasaje. Dar nu poţi să nu-i dai dreptate lui Hegel, din prelegerile sale de istoria filozofiei, cînd îşi încheie capitolul despre stoici cu fraza următoare: „La Seneca găsim multe lucruri edificatoare, înălţătoare, întăritoare pentru suflet, antiteze pline de spirit, retorică, fineţe a distincţiilor, dar simţim, în acelaşi timp, în faţa discursurilor lui morale, răceală şi plictiseală.“ Este efectul inevitabil al oricărei „filozofii“ care caută soluţii de viaţă făcînd abstracţie de orizontul misterului. Isus s-a născut nu doar într-o lume păcătoasă, secătuită, dezorientată. S-a născut într-o lume fundamental plictisită. Pe acest fond de plictiseală, el a venit cu un enorm potenţial de noutate: a adus „scandal“ intelectual, surpriză morală, speranţă nesăbuită. De aici, efectul său trezitor, prospeţimea sa epidemică. Creştinismul a forţat marginile intelectului, a demontat morala convenţională şi a impus, drept ţintă, imposibilul.

Înţelepciunea stoică – orice înţelepciune imanentă – se străduieşte să încapă în conturele raţiunii şi ale naturii. Respectuoasă cu „legile firii“, o astfel de înţelepciune eşuează, inevitabil, în previzibil şi banalitate. Ea prescrie o conduită, o terapeutică general valabilă, pe scurt, o reţetă. Dacă ţi-o însuşeşti, nu mai trebuie decît să o aplici. În momentul în care îşi atinge scopul, practica filozofiei, înţeleasă ca „medicină a sufletului“, se auto-suspendă. Filozofia, spun stoicii, nu trebuie să fie nici teorie pură, nici trudnică exegeză de text. Ea trebuie să producă un îndreptar, o „tehnică“ a optimei vieţuiri. Odată ce ai tehnica, nu mai e nevoie să filozofezi, pentru că nu mai e nimic de căutat. Or, creştinismul recuperează tocmai prestigiul căutării. Şi al aventurii individuale. El nu propune reţete, ci indică direcţii. Nu se închide în reguli, ci se deschide spre infinitatea cazurilor. Fiecare persoană e o problemă distinctă, unică, şi are de parcurs o traiectorie unică. Ţi se dă un reper stabil, transcendent, şi ţi se lasă libertatea să mergi spre el pe o cale proprie, imprescriptibilă. Ai un model şi ai sprijin liturgic. Dar ritualul nu e o simplă „disciplină“, pentru că nu are structura „soluţiei“, ci pe aceea a „drumului“. Creştinismul declară că nu poţi funcţiona în această lume după regulile ei, ci după regulile Celui care a creat-o. Cu alte cuvinte, n-o locuieşti cuviincios decît păstrînd mereu un punct de sprijin aflat dincolo de ea. Stoicul vrea împăcarea cu sine. Creştinul vrea împăcarea cu ceva mai adînc decît sinele propriu. Sinele singur, sinele în dimensiunea lui curentă, strict mundană, e plicticos. În cel mai bun caz îşi administrează porunci de acomodare: nu te întrista prea tare, nu te veseli prea tare, abţine-te, acceptă-ţi soarta. „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde“ – sună, dimpotrivă, mesajul hristic. În fraza aceasta nu se mai simte nimic de ordinul regulii, al garanţiei raţionale. Ea aduce în scenă o provocare şi un risc, fără legătură cu „înţelepciunea lumii acesteia“. Un risc pe care stoicul nu pare dispus să-l ia în calcul. „Iar pe cele aflate deasupra noastră, pe acelea lasă-le deoparte“ – spune, precaut, Epictet. Dar, în alt loc, sinele lui mai adînc spune altceva: „Gîndul la zei să-ţi fie mai neîntrerupt decît respiraţia“. Lectura stoicilor e totuşi o îndeletnicire profitabilă şi fermecătoare...

Andrei Pleşu

Rânduri de departe. 4 - Beauty will save the world.

2011-11-22T14:25:00.001-08:00

Fac suma lucrurilor pe care le am și a stărilor pe care le trăiesc... O dimineață în care sunt acolo când viața cuiva este salvată, un moment în care cineva spune "Atenție!" și "Șoc!" în timp ce de deasupra noastră un elicopter decolează pentru a ajunge în altă parte, unde o altă viață își așteaptă salvarea sau sfîrșitul... Și sunt prea puține cuvintele prin care să pot spune cum totul se transformă într-o coregrafie bine pusă la punct sau, mai mult decât atât, o poezie în care oameni se mișcă perfect contribuind prin mișcarea lor la un ceva mai mare și ceva mai mult decât ei înșiși. Și nici măcar așa, nici măcar atunci, Dumnezeu nu e mai mult decât noi înșine în mai multul și mai bunul nostru...
Și atunci îmi aduc aminte de prieteni, pentru că din suma lucrurilor pe care le am și pe care le simt, lipsește un ceva fundamental: prietenia și un mod esențial de a fi. Și într-o seară ploioasă citesc cuvintele umezite de pe o carte poștală a unui prieten de departe, și un întreg evantai de emoții și trăiri apar și dispar aproape brusc și stins... Și din acest tot îți rămân întipărite în minte amintirea unui oraș - așa cum este Iașiul, când ai promis că vei scrie mereu câte o scrisoare când îți va fi bine sau greu și amintirea unei adrese în care vei depozita mereu acea scrisoare. Cum ar fi jurnalul propriu...
Torn un alt pahar de vin roșu toscan și ascultă un Adagio de Samuel Barber. Dostoievschi avea dreptate: cândva frumusețea va salva această lume...

"Occupy". Ce lipseste.

2011-11-05T12:15:00.000-07:00

Pe 15 octombrie, miscarea "Occupy Wall Street" s-a extins, din districtul financiar al New York-ului, in 945 de orase din intreaga lume. Atunci a devenit un fenomen global care nu se revendica, cum gresit au spus unii, de la "primavara araba", ci de la protestelele de la sfarsitul anilor '60. Atunci, ca si acum, se incerca redefinirea in mod esential a raportului dintre cetatean si stat, a contractului social, oricare ar fi acest stat si oricare ar fi forma sa de guvernamant.

Come get 'round people, wherever you roam

Acest fenomen care incepe, in sfarsit, sa se coaguleze a inceput inaintea crizei economice actuale. A inceput in 2005, atunci cand in Franta moartea a doi tineri maghrebieni urmariti de politie a provocat proteste de strada care au durat luni intregi. Cei care au interpretat mai in profunzime evenimentele de atunci au vorbit despre o criza a modelului social francez, care a continuat cu protestele de la Sorbona in februarie-aprilie 2006.

In Grecia, in decembrie 2008, Alex Grigoropoulus a fost ucis de doi politisti. Protestele care au urmat in Salonic si Atena au durat luni intregi. Tinerii de la Atena cereau in 2008, ceea ce cer acum tinerii din New York: ca statul sa serveasca intereselor cetatenilor si nu viceversa. Cronologic a urmat, apoi, valul revolutiilor din lumea araba, iar aici trebuie spus ca exista o diferenta esentiala intre "primavara araba" si miscarea "Occupy". Daca cea dintai este indreptata impotriva regimului, cea din urma este indreptata impotriva sistemului. Protestele "indignatilor" din Spania au fost urmate de violentele de anul acesta din Londra, care (desi minimalizate, deoarece au fost initiate ca si in Franta, de emigranti) sunt semnele aceluiasi sindrom: un model social aflat in criza.

Come writers and critics who prophesize with your pen

Ceea ce lipseste miscarii "Occupy" sunt revendicarile. Deci substanta, ideea, platforma, doctrina. Redefinirea contractului social cere raspunsul la doua intrebari: cine suntem noi si cine este statul. Cate din libertatile noastre oferim statului si in schimbul a ce? Ce ne ofera acesta in raport cu ceea ce oferim?

Dincolo de asta, stim cine sunt responsabilii actualei crize economice. Statele insasi, mai precis cei care formuleaza politicile economice si fiscale nationale, si nu cei 1% care stiu sa profite de pe urma lor. Datorita lor a fost posibila criza sub-prime in 2008 si criza datoriilor suverane acum, permitand indatorarea peste limitele capacitatii de plata. Aici se afla problema, tot aici se va afla si raspunsul, si anume in retragerea statului din economie.

Come senators, congressmen, please heed the call,/Don't stand in the doorway, don't block up the hall

Pana cand acest lucru se va intampla, asteptam ca Nobelul in economie sa se ofere solutiilor care vin sa imbunatateasca actualul sistem capitalist (vezi articol), si nu celor care creaza taxe suplimentare, cum ar fi taxa pe tranzactii financiare - care este pur si simplu un scandal.

Miscarea "Occupy" a devenit deja un fenomen global. Iar cei care urmaresc atent agenda publica internationala stiu ca in urmatorii ani, doua vor fi marile teme care vor fi dezbatute: critica sistemului capitalist si drepturile femeilor in lume. Pregatiti-va, de aceea, corturile, chitarile si pungile de marijuana: the 60's are back. And they're here to stay.

Rânduri de departe. 3 - Evoluții.

2011-10-31T13:02:00.000-07:00

Dragă Edu,

Încheiam ultima scrisoare către tine vorbind despre drumuri. Atunci, singurul drum care merita făcut era cel spre Afganistan.

Studiasem franceza ani buni, însă de tot atâta timp nu o mai vorbeam, așadar rezultatul la testul de limbă nu m-a calificat pentru o misiune în Sudan, cealaltă posibilă destinație. Singura opțiune rămânea Afganistan. Singurul drum care merita, și putea fi făcut, era deci într-acolo. Kabul, Lashkar-gah sau în valea Panshir, unde războiul este și acum în plină desfășurare. Unde camerele de urgență sunt organizate pe protocolul de mass casualty, unde un caz nu înseamnă un pacient, ci 50 sau 60 în același moment, în funcție de cât de mare a fost atentatul. Unde procotolul de pregătire a pacientului este, cred, cel mai scurt din lume: 7 minute de la sala de triaj la sala de operație.

Nu a fost, însă, momentul pentru acest drum. Nu atunci cel puțin, așa cum nu este nici acum. M-am întors la ale mele, la ce îmi este apropiat și drag. La nopțile cu plimbări desculți pe plajă, cu nisipul și marea sub tălpi și cu luna plină, la nopți calde când, după ce totul s-a prăbușit, ți se făgăduiește din nou totul. Am petrecut următoarele câteva zile într-o cabană din Apeninii Toscanei, petrecând serile în fața unui vechi șemineu rustic în timp ce afară se auzeau, din când în când, trecând mistreții. Acolo am împărțit la doi trăiri paradoxale, cum ar fi bucuria de a rămâne și în același timp dezamăgirea de a nu fi plecat. Acolo am realizat că același proiect al meu avea să fie schimbat, avea să fie îmbunătățit, îmbogățit, avea să fie altul.

Toamna aceasta mă prinde, ca și cea trecută, ca și toate celelalte, rătăcind prin mine însumi, prin stările pe care prezentul cu toamna, locurile și oamenii lui cu tot mi le oferă. Un prezent cât o caldă și nesfârșită îmbrățișare, la adăpostul căreia îmi odihnesc, preț de un moment, ambițiile. Și îmi depun tăcerea pe buzele celei care a înțeles, înainte de a mă privi pentru întâia oară, că un nomad va trăi mereu în fragment, va iubi mereu la termen și va merge mereu mai departe, în descoperirea, călătoria și rătăcirea lui însuși. Constituind un același, o facem de aceea, împreună...

Rânduri de departe. 2 - Long way home

2011-09-09T16:14:00.000-07:00

Bunul meu prieten, dacă până acum ți-am vorbit de cei întorși acasă, îți voi vorbi mai departe de cei care abia acum se pregătesc să plece în marile lor călătorii. Și o să încep cu Marlon Martinez, din New Orleans, pe care îl întâlnisem cândva în Bologna și care ne cucerise cu tristețea aridă și fierbinte a blues-ului său și cu saxofonul cu care, după cum singur spunea, practică cea mai nobilă dintre arte: aceea de a-i face pe ceilalți fericiți. Același Marlon căruia, aflat la anaghie, i-am sărit în ajutor și în apărarea căruia ne-am pus pielea la bătaie într-o încăierare bărbătească cu bețivii scandalagii ai orașului. Totul s-a încheiat mai puțin cu ochi vineți și mai degrabă cu oameni asemenea care se recunosc reciproc și leagă un soi ciudat de prietenie, pe care doar oamenii ai drumului o leagă între ei. Marlon face un drum similar celui pe care îl facem noi, însă de sens opus. Zilele astea a ajuns acolo de unde am plecat noi, și acum rătăcește prin Balcani, pe undeva prin Albania.
Cafeneaua care se află la câțiva pași de casa mea aparține unei frumoase femei despre care nu știam mare lucru, în afara faptului că pare coborâtă din raftul cu literatura secolului trecut, cu farmecul înfrânt cu tot al celei care își ascunde singurătatea în dialoguri ce se sfârșesc mereu banal cu străini de care pare mereu gata să se îndrăgostească. În acea cafenea eu am fost mereu străinul atipic și distant, care vine în fiecare dimineață cu părul ciufulit și laptopul sub braț și cere doar caffe americano, preocupat mai degrabă cu ale sale decât cu dialogul cu alții. Ca și călătorii, oamenii marginali se recunosc între ei; astfel între noi s-a legat un soi de camaraderie ca între doi inși clandestini care împart aceeași nesfârșită pasiune pentru cafea. Într-una din aceste dimineți îmi spune, scuzându-se într-un fel, că va închide cafeneaua pentru o perioadă, pentru a pleca în prima ei călătorie de una singură cu rucsacul în spate. Se apropie de mine și îmi spune cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit în ultima vreme: "Il cammino di Santiago de Compostella". Unul din cele mai importante drumuri pe care cineva le poate face de-a lungul vieții, alături de drumul trans-siberian, drumul din Nepal spre Tibet, Route 66, la care eu adaug Las Ramblas și la care tu ai adăuga, pe bună dreptate, turul Americii de Sud pe motocicletă. Nu știu cât timp îi va lua cafengiței mele să străbată cei 120 de kilometri pe jos, însă în fiecare dimineață trec prin dreptul cafenelei și de fiecare dată când văd obloanele trase, mă gândesc cu bucurie și puțină invidie la ea, la tine și la toți cei care trăiesc din plin emoțiile, încântările și primejdiile drumului ce se așterne în fața lor.
În lungile noastre întâlniri, prietena mea C. îmi povestește despre călătoriile ei prin Orient. India mai ales, de care s-a îndrăgostit iremediabil: "Totul se decide în prima jumătate de oră. Ori o iubești pentru totdeauna, ori o detești". Dar și trekkingul plin de pericole prin munții Himalaya sau neliniștitele nopți birmaneze. Ea este cea de la care învăț, pentru întâia oară, ce înseamnă voluntariat internațional. Uneori îmi vorbește cu vocea coborâtă despre bucuria de a împărtăși, pe de o parte și durerea de a fi martorul atâtor lucruri, pe de alta. Hazardul, alegerile, destinul o consemnează la depărtare de aceste locuri făcând posibilă, în mod fericit, întâlnirea noastră aici. O întreb insinuant ce va urma. Ea îmi răspunde, râzând că este din nou gata să se arunce în mijlocul furtunii.
Ca să închei înșiruirea, de la Hertie School of Governance la London School of Economics, tineri specializați în dezvoltare instituțională, politici publice și relații internaționale pleacă de pe băncile marilor universități ale Europei, unii fără măcar să își fi încheiat studiile, pentru a pune umărul la dezvoltarea noilor democrații și state de drept în țările răvășite de revoluțiile primăverii arabe.
Dragă Edu, așa cum ți-am spus la începutul acestor rânduri, îți voi vorbi despre cei care se pregătesc să plece în marile lor călătorii. Nu ți-am spus însă nimic despre mine. Despre încrederea zdruncinată în unele lucruri, însă reafirmată în altele, despre imensul zâmbet așternut pe buze, despre schimbări care curg fluid în firescul lor. Despre emoțiile, încântarea și primejdiile unui drum ce mi se așterne, iată, și mie în față. Despre toate aceste lucruri, în cele ce urmează...

- va urma -

Rânduri de departe. 1 - Bologna by fall

2011-09-04T05:31:00.000-07:00

Duminică, 4 septembrie, 2011

Bologna, Italia

Dragă Edu,

Îți scriu aceste rânduri după o tăcere care, deși nu îmi cere socoteală, îmi cere în schimb să îmi măturisesc gândurile, starea și frânturile de povești trăite în tot acest răstimp. Și nu am găsit loc mai potrivit să fac acest lucru decât Bologna, orașul care știe să te accepte întotdeauna înapoi, oricât de departe ai fi plecat și oricât de mult timp ai fi lipsit.

Bologna este aceeași dintotdeauna, cu Via dell'Independenza pe care se află același saxofonist cu câinele său, amândoi plictisiți și bătrâni, deopotrivă, cât timpul. Alături de ei și cât este strada de lungă, magazinele de lux care vin să contrasteze puternic cu indienii (sau bunii noștri Tamili) care, acum că a venit ploaia, caută să îți vândă umbrele la cel mai mic preț (garantat) și senegalezi care îți dau portofele Ray Ban și poșete Louis Vuitton la 20 de euro, dacă știi să negociezi.

Orașul își revine, puțin câte puțin, după marea pustiire din luna august, când studenții s-au întors înapoi spre casă, pentru a pleca mai departe în drumeții cu ghiozdanul în spate prin Europa sau cine știe ce alte aventuri, când bolognezii au plecat la rândul lor pe coasta Adriaticii sau Mediteranei, după cum i-a dat fiecăruia mâna, pe când cei mai economi au rămas să păzească de plictiseală un oraș aproape gol, petrecându-și în schimb sfârșiturile de săptămână jumătate pe plajă, jumătate pe autostrăzile arhi-pline ale Italiei.

Se întorc acum și studenții cu poveștile lor de peste vară, se întorc și bolognezii tuciuriți de soarele de august, s-au întors și chinezii ce moțăie cu capul aplecat pe laptop pe sub porticurile orașului, s-au întors și rusoaicele ce flirtează cu tine la colț de stradă. S-au întors desigur și româncele între două vârste cu părul scurt și permanent și început de burtă ce vorbesc zgomotos despre augustul lor acasă. Și s-au întors și polonezele, ah sărmanele chelnerițe poloneze, care ies din când în când de după tejghea și privesc lung și trist după vreun mușteriu pe care să îl îmbie cu cea mai bună Caipiroska din oraș, spunându-i (cum spuneam și noi, cândva) că are gust de sărut.

Mă întorc la rândul meu la Bologna, făcând-o pe musafirul la mine acasă, așezându-mă deci confortabil pe treptele vechiului Muzeu de istorie medievală, bucurându-mă de ploaie și de stare, având în ochi lumina din turnul bazilicii Sacro Cuore și în minte aventurile, câte au fost și câte vor urma, din mijlocul acestei furtuni.

Sau poate mă întorc doar eu la Bologna, aceeași Bologna dintotdeauna, așa cum am cunoscut-o pentru prima oară și așa cum am învățat să o iubim. Mă întorc cu poveștile și nostalgiile mele, cu ploile și toamna după mine. Și cărora le dau acum cuvântul...

- va urma -

Living life

2011-08-04T09:37:00.000-07:00

Dacă mi s-ar întâmpla ca atunci când voi fi foarte bătrân să sufăr de pierderi de memorie și ar fi să aleg amintirile pe care să le pot păstra, aș alege această perioadă, pe de-a întregul. Nu sunt nerezonabil: aș vrea să îmi pot aminti chipul și numele celor care mi-ar fi aproape, precum și momentele, măcar cele semnificative, petrecute împreună cu ei. Însă, în același timp, nu aș renunța la nici una din emoțiile vii pe care le trăiesc acum.

O aștepare nesfârșită urmată de îndeplinirea unor promisiuni pe care nici un optimism, oricât de generos, nu le-ar fi crezut posibile. Momente de apropiere care au supus la supraturare biete mecanisme capabile să genereze doar bucurii obișnuite, simple. Și mai sunt amintiri proaspete pe care le urmăresc ca pe niște pași pe nisip ce se îndreaptă către un "undeva" nespecificat - fascinant și aproape imposibil, cum ar fi marea însăși. Printre aceste amintiri e cea de la Bienala de la Veneția, cu acel mic concert în grup restrâns. Debussy. E unul din momentele pe care nu aș vrea să le uit, nici măcar atunci când voi fi foarte bătrân.

Pe de altă parte, sunt schimbări spectaculoase de scenariu care au spulberat tic-tac-ul monoton al vieții de zi cu zi, decizii îndrăznețe și compromisuri dificile în momente pline de intensitate și care se succed atât de repede unul altuia încât uneori pare o cursă de montaigne-rousse în care abia te abții să nu urli de bucurie la fiecare înălțare și la fiecare prăbușire. Urmează apoi calmul liniștitor, regenerator, locul de joacă preferat al micilor plăceri și bucurii și al tabieturilor împărtășite sau reînviate. Nu știu cum arată o dimineață însorită și fără valuri de pe puntea unui bărci ce trece Pacificul din Atlantic dar, în orice caz, sentimentul trebuie să fie asemănător...

Aș prefera să nu uit nimic din toate aceste momente pentru că bucata asta de viață, fragmentul ăsta, perioada asta, pentru mine e ceea ce se numește 'living life'. A trăi cu intensitate, cu asupra de măsură, cu riscuri și îndrăzneli, cu sânge și pasiune. Sangre y passion...

Aș prefera, așadar să îmi uit numele, pe care mi l-aș scrie pe o bucată de hârtie pe care să o port mereu în buzunar, decât să uit imaginea unui zâmbet acoperit de lumină, lângă o mică măsuță, foarte veche, în formă de pian, acoperită de pământ și pe care erau plantate câteva mici flori. Acel zâmbet era de acolo și - cel puțin pentru un bătrân amnezic - acolo se va afla întotdeauna.

Outlasting

2011-07-14T10:45:00.000-07:00

După-amiezele însorite cu ferestrele acoperite pe jumătate trec, în acest mic oraș, molcom și lent, fie în fața unei cești de ceai cu lapte, de care am învățat de curând să mă bucur, fie în lungi plimbări prin grădinile suspendate bine ascunse între pereții unei vechi cetăți medievale.

Astfel de momente contribuie, fiecare în parte, la această liniște interioară. Mă rătăcesc în senzația că aceasta este doar un fragment dintr-un întreg mai amplu din care am lipsit prea mult, prea des în ultima vreme.

Pentru un timp, parte din mine va rămâne suspendată într-o astfel de stare, în timp ce de cealaltă parte a lucrurilor, în concret, se înmulțesc semnele luptei, ale războiului care pare a sfârși această călătorie. Ah, vechile povești ale celor care compuneau prin călătoriile lor istoria pământurilor pe care călcau și, odată încheiată, erau pregătiți pentru a-și face propriul lor trib.

Tot ce se întâmplă acum și de acum înainte, de o parte și de alta a concretului, e legat de un mai mult, un mai bine, un mai aproape... Something that will outstand and outlast us.

Cambodgia: lungul drum până la iertare.

2011-07-01T16:03:00.000-07:00

Evenimentele din Cambodgia între anii 1975 și 1979 au fost considerate ca unul din cele mai sângeroase genocide al secolului trecut, alături de Holocaustul nazist, Holodomorul sovietic din Ucraina, deportarea armenilor în Turcia sau masacrul de la Nanking. Regimul khmerilor roșii condus de Pol Pot este responsabil pentru moartea a aproape un sfert din populația Cambodgiei, între 1,7 și două milioane de morți.

Cum s-a ajuns aici. În 1962, un fost student întors de la Paris, Pol Pot devine liderul Partidului Comunist Cambodgian. La scurt timp, datorită conflictului cu forțele guvernamentale, este nevoit să se retragă în jungla de la granița cu Vietnam. Aici organizează o mișcare de rezistență numită khmer rouge sau khmerii roșii și începe un război de gherilă împotriva guvernului condus de Norodom Sihanouk. În această perioadă se nuanțează ideologia marxistă a grupării, care consideră țăranii ce lucrează pământul adevărata clasă muncitoare.

În 1970 o lovitură de stat militară susținută de Statele Unite îl înlătură de la putere pe Sihanouk care decide să se alăture cauzei khmerilor roșii și din acest moment ei se bucură și de susținerea Nord Vietnamului. În următorii trei ani, armata Statelor Unite bombardează masiv zona rurală a Cambodgiei. Bilanțul: 150.000 de morți. În 1975, SUA se retrage din Vietnam. Lipsit de susținerea americană, guvernul de la Phnom Penh cade în mâna armatei de adolescenți a lui Pol Pot.

Regimul este pregătit să facă Marele Pas Înainte, societatea e pe cale de a fi "purificată". Cambodgia își schimbă numele, devenind Republica Democratică Kampuchea. Se închid ambasadele, limbile străine sunt interzise, sunt închise redacțiile ziarelor și a posturile de radio și televiziune. Banii au fost fost desființați, religia a fost interzisă, educația și asistența medicală au fost suspendate. Sunt executați toți cei care sunt considerați educați (studenți, învățători, profesori, medici, avocați etc.), cei înstăriți, cei care reprezintă vechiul regim, oficialitățile, polițiștii. Soldații sunt executați împreună cu soțiile și copiii lor. Orașele au fost evacuate în forță, iar toți cambodgienii au fost conduși spre așa-numitele câmpuri ale morții. Acolo erau obligați să muncească pământul recoltând orezul 18 ore pe zi, iar rația alimentară era o conservă de 180 de grame de orez la fiecare două zile.

Killing fields

Povestea care descrie, pentru mine, cel mai bine atmosfera acelei perioade îl are ca protagonist pe Neou Kassie. Este povestea unui profesor de limba engleză care realiza emisiuni pentru copii la un post de radio. A fost evacuat din Phnom Penh și obligat să muncească pământul, ca toți ceilalți. Un an mai târziu, a fost surprins schimbând câteva cuvinte cu cineva. În engleză. Au urmat 6 luni și 18 zile de anchete și torturi, pentru a-l face să admită că este agent CIA.

Khmerii roșii erau,în majoritatea lor, copii sau adolescenți. Unul din aceștia îi ordonă lui Kassie să îi spună o poveste care să îi alunge plictiseala. Pentru a nu face dovada unui om educat, poveștile lui Kessie trebuiau să fie simple, fără personaje literare. Și-a adus aminte de fabulele lui Esop și de aici i-a venit salvarea. A devenit cunoscut printre gardienii adolescenți care îi cereau constant să le repete poveștile. Când a venit noaptea să fie executat, unul dintre gardieni l-a smuls din pluton: "să-l lăsăm p-ăsta, am nevoie de el". Povestea filmului "The reader" nu a avut loc în Germania nazistă, ci în Cambodgia comunistă a lui Pol Pot.

Neou Kassie

Regimul lui Pol Pot s-a încheiat în 1979, când Vietnamul a invadat Cambodgia, instalând un guvern-păpușă format tot din khmeri dezertori pe care îl putea controla. Pol Pot s-a retras în Thailanda de unde a orchestrat atacurile împotriva guvernului cambodgian până în 1991, când și-a pierdut influența. A murit în 1998, la vârsta de 78 de ani, în arest la domiciliu. Nu a fost niciodată judecat pentru masacrul comis împotriva cambodgienilor. Prima condamnare pentru crime de război și crime împotriva umanității a avut loc în iulie anul trecut, când un fost comandant al lagărului de exterminare S-21 a fost condamnat la 35 de ani de închisoare.

În 1993 Cambodgia a reinstaurat monarhia, regele Norodom Sihanouk revenind pentru a treia oară la putere. Cambodgia este astăzi o țară în curs de dezvoltare, principalele probleme fiind legate de corupție, de infrastructură, de accesul dificil la educație, servicii medicale și altele. De curând s-au descoperit pe teritoriul țării cantități importante de petrol și gaze naturale, ale căror exploatare - începând cu acest an, îi va asigura venituri pentru o dezvoltare mai rapidă pe termen lung.

"Dacă înfruntând trecutul reprezintă o problemă pentru viitor, atunci poate este mai bine să nu o facem. Acești oameni (khmerii - n.m.) trăiesc printre noi, nu îi putem alunga. Susțin politica națională de reconciliere și susțin pacea, pentru că de asta are nevoie Cambodgia acum. Aleg pacea mai întîi și dreptatea mai apoi". (Neou Kassie)

Afganistan: război, terorism, speranțe. Și nimic mai mult.

2011-06-25T14:17:00.000-07:00

Din anul 2004, de când a fost publicat primul raport de dezvoltare umană pentru această țară, Afganistan se află printre cele mai slab dezvoltate state din întreaga lume.

Este cel mai periculos loc din lume în care se poate naște un copil. Mortalitatea infantilă după naștere este de 165 la mia de nașteri, cel mai ridicat din lume; media în Occident este 4. Mortalitatea infantilă până la 5 ani este de 257 (în Occident, iarăși puțin peste 4) de cele mai multe ori din afecțiuni care pot fi tratate. Mortalitatea maternală (cea mai mare din lume) este de 1600 de decese la 100.000 de nașteri, în timp ce media vestică este 10. Un copil afgan are o speranță de viață de 43 de ani și doar 2 afgani dintr-o sută ating sau depășesc vârsta de 65 de ani.

Gradul de alfabetizare al țării este de 28 %, corespunzând a 43% din bărbați și 12% din femei. Este cea mai săracă țară din întreaga Asie. O treime din populația țării se află sub limita sărăciei, neputând să își poată asigura necesarul minim alimentar și mai puțin de 30 la sută din populație are acces la apă proaspătă.

La sfârșitul anilor '70, în Afganistan se aflau două din cele mai mari clinici din Orientul Mijlociu. După mai mult de 30 de ani de război, în Afganistan mai există doar doi medici și patru paturi de spital la o suta de mii de locuitori. Tot datorită războiului (mai exact, datorită minelor anti-personal), este țara cu cele mai multe persoane cu deficit locomotor sau purtătoare de handicap din întreaga lume.

Cum s-a ajuns aici. În 1978 în Afganistan are loc Revoluția Saur, de inspirație comunistă. În plin război rece, Statele Unite finanțează și înarmează grupările de opoziție. Drept răspuns, în 1979 armata sovietică invadează Afganistanul și pentru următorii zece ani va duce un război deosebit de dur cu gupările de gherilă ale mujahedinilor. În această perioadă au murit în jur de două milioane de afgani, majoritatea civili și alte șase milioane s-au refugiat în Pakistan și Iran. În 1989 ocupația sovietică a Afganistanului s-a sfârșit.
După căderea regimul comunist în 1992, Afganistanul intra în jocul de influență al altor puteri regionale: Arabia Saudită si Iran. Luptele dintre grupările finanțate de aceste două state au degenerat în război civil, soldat cu mai mult de 25.000 de morți și jumătate de milion de refugiați.

În timpul ocupației sovietice, o parte a populației se refugiase în Pakistan. Guvernul de la Islamabad a încurajat atunci crearea unei grupări paramilitare paștune (majoritate etnică în Afganistan) care a venit cu cea mai drastică abordare a legii Sharia. Finanțat de Arabia Saudită și înarmată de Pakistan, grupul islamist Taliban ('studenți' în arabă) a cucerit Kabulul în 1996,
transformând Afganistanul din republică în emirat islamic. În următorii cinci ani regimul taliban (susținut de soldați trimiși din Pakistan, dar și de grupări precum fi Al Qaeda) căutând să-și consolideze puterea a comis masacre sistematice împotriva civililor. Un raport al Națiunilor Unite arată că au avut loc nu mai puțin de 15 masacre între 1996 și 2001, ținta fiind afganii șiiți și etnicii hazari. Nu se știe numărul total al victimelor, însă doar în Masar-i-Sharif în 1998 au fost executați peste 4000 de civili. În toată această perioadă Al Qaeda și-a consolidat propria propria influență în Afganistan.

Refugiați afgani.

La începutul anului 2001, principalul adversar al talibanilor, Ahman Massoud, s-a adresat Parlamentului European cerând asistență umanitară și denunțând regimul taliban susținut de Pakistan și Al Qaeda. Pe 9 septembrie, a fost ucis într-un atentat terorist. Două zile mai târziu a urmat atentatul din Statele Unite.
La 12 ani după sfârșitul ocupației sovietice, Afganistanul a fost invadat de forțele armate ale Statelor Unite și Marii Britanii. În decembrie li s-au alăturat forțele de securitate ale NATO. Într-un război de aproape zece ani, până acum și-au pierdut viața 19.629 de afgani și alți 48.664 au fost răniți.
La sfârșitul săptămânii trecute, Statele Unite au anunțat retragerea a 10.000 de soldați anul acesta și alți 23.000 până în toamna anului viitor. Este începutul sfârșitului pentru acest conflict. Ca și în 1994, talibanii au fost chemați la negocieri. Ca și în 1994, aceștia au refuzat.

"They are the people who did this to me.

How can we reconcile with them?"

Ce Afganistan rămâne așadar în urma a 32 de ani de conflict? Odată cu frontul vor pleca din Afganistan și cele 38.000 de organizații neguvernamentale și operatori privați care participă la ajutorul umanitar și reconstrucția țării ("circul umanitar", cum mai sunt ei numiți, datorită dependenței de fonduri guvernamentale și a unei ineficiente necoordonări). Toți indicii de dezvoltare umană se vor prăbuși din nou. Toate creșterile din ultimii ani au fost susținute superficial de prezența coaliției acolo și a investitorilor care vin și dispar, de cele mai multe ori, odată cu frontul. Diferite raporate vorbesc despre afgani, unii educați, alții înstăriți, care s-au întors din exil în acești ultimi ani. Vor reuși aceștia să se transforme într-o elită? Și va reuși aceasta să-și reconstruiască cu adevărat țara?

Rămâne problema unui stat care nu își va putea exercita autoritatea pe întreg teritoriul ei, rămâne o populație care nu are acces la hrană, servicii medicale, educație și venituri, sfâșiată de lupte ale liderilor locali între ei și a luptei acestora cu guvernul. Rămâne problema unui Kabul care este sufocat de o populație de cinci ori mai mare decât în anii trecuți în fața căreia serviciile publice, și așa slab dezvoltate, nu le fac față.
Cele mai nedezvoltate țări din întreaga lume mai sunt numite și groapa de gunoi a umanității. Acolo se află ororile, vinele, greșelile, întreaga lipsă de voință și de putință pe care umanitatea a putut vreodată să o producă. Privind rapoartele, cifrele și imaginile de acolo, zile întregi la rând, Afganistanul îți rămâne în memorie ca cel mai îngrozitor loc din lume. În același timp, țara cu cel mai mare potențial de dezvoltare umană. O țară care își caută încă propria sa cale, după zeci de ani de război, terorism și speranțe. Nimic mai puțin, nimic mai mult.

.

Puzzles

2011-06-21T13:20:00.000-07:00

Afganistan.

Cambodgia.

Sierra Leone.

Sudan.

Republica Centrafricană

Pentru următoarele 30 de zile, spațiul acesta va fi dedicat acestor subiecte.

Margaret Mead

2011-06-15T07:27:00.000-07:00

Observațiile antropologice și studiile conduse de Margaret Mead au fost considerate la vremea lor, adică în 1928, primele critici la adresa civilizației occidentale așa cum o știm astăzi. Lucrările ei - și, dintre acestea, mai ales Sex și temperament în trei civilizații primitive - au inspirat mișcarea feministă și revoluția sexuală în anii '60-70. În 1979, președintele Statelor Unite, Jimmy Carter i-a acordat post-mortem The presidential medal of liberty.

Deși pentru mine cel mai important studiu al ei este cel descris în Coming of age in Samoa, o voi ține minte și pentru altceva. Este un citat peste care l-am găsit astăzi întâmplător și care îl voi purta alături de mine pentru o vreme, oriunde aș merge și orice aș face.

"Never doubt that a small group of thoughtful, committed citizens can change the world. It is the only thing that ever has."

Început de...

2011-06-09T13:54:00.000-07:00

Început de vară cu chipul ascuns între mâini, cu după-amieze ploioase și cu locuri atât de puțin binevoitoare oamenilor a căror îndeletnicire este una singură, drumul. Oameni și locuri care și-au înfipt vertical și adânc în pământ propriile edificii și destine deopotrivă, nesocotindu-i astfel pe cei care construiesc altfel decât ei, pe întindere și nu pe înălțime, și ale căror cele mai de preț avuții sunt istoriile, poveștile și amintirile locurilor prin care au fost.

Început de vară cu nopți neliniștite și reci, umplute cu semne de întrebare și priviri așternute pe un orizont încă nevăzut, către un acolo unde își dau mâna micile și marile promisiuni și provocări, micile și mari speranțe. În ceasurile târzii ale celor mai tăcute nopți, atunci când nu mai pot fi ignorate, bucăți de suflet cer un umăr pe care să se așeze și să își mărturisească șoptit păcatele, tristețile și singurătatea.

Dimineți cețoase cu răsărituri care nu mai spun nimic și drumuri scurte și pustii care nu par să ducă deocamdată vreundeva. Dimineți cu pleoape obosite când acest început de vară seamănă cu o piesă a lui Janis Joplin: promițătoare și efervescentă, însă maladivă aproape, tristă și nesfârșită.

Despre

2011-06-03T16:39:00.000-07:00

Căderi, reveniri într-un alt echilibru și căutări... în care atlas?

Numărătoarea inversă

2011-05-30T14:10:00.000-07:00

I've been walking around in a sort of daze for two weeks. And everywhere I go, planes, trains, restaurants, meetings, I find myself scribbling something down...

E liniște. Mă uit în jurul meu și atmosfera este cea care era cândva acasă, în vremurile bune: căni de cafea pline pe jumătate, scrumiere improvizate la tot pasul, cărți uitate deschise, cursuri pătate de cafea, sticle de bere abandonate, idei scrise pe un colț de hârtie și lipite de frigider. Au revenit acele insomnii pe care le aveam doar în verile când fugăream timpul între proiecte și nopți pe tren și după-amieze pe plajă și când găseam vreme să mai uit și de mine, să mă abandonez. Este deja o săptămână încheiată în care scriu până la răsărit, ca apoi să arunc totul la coș și să o iau a doua seară de la capăt, încercând să pun ordine în tot ce va fi. După o tăcere care a durat prea mult, am început să definesc contururile marelui proiect care va urma.

E liniște, iar obstacolele sunt din ce în ce mai puține. Libertatea își ia partea care i se cuvine din ceea ce va urma și din voința de a merge mai departe, de a merge în alt loc, de a face altceva, în alt fel. Echilibrul nu se mai găsește în geografie, dacă s-o fi găsit vreodată, ci în acei puțini oameni, în momentele și în dialogul cu ei. Alături și împreună cu ei se vor da bătăiile care vor urma, împreună vom pierde sau vom câștiga. Deocamdată, însă, avem fiecare parte de liniștea sa.

E liniștea dinaintea unui nou început. Sunt acele momente când știi ce va urma, însă nu poți ști cum se va încheia totul, cât de mari vor fi provocările, cât de greu va fi să treci de ele, ce va arunca imprevizibilul în direcția ta și cum va arăta totul la sfârșit.

Chiar dacă e liniște, îmi vin în minte imnurile și cuvintele celor care vor fi plecat fără să se mai întoarcă înapoi. Agamemnon care și-a sacrificat fiul, invocând astfel vânturile ce aveau să îi poarte navele spre război. Cuvintele lui Codrescu la o universitate din Texas, în urmă cu câțiva ani, spunându-le proaspeților absolvenți să plece în lume, să apuce să o cunoască înainte de a încerca să o facă mai bună, amintindu-le că singurele lucruri de care vor avea nevoie de acum înainte vor fi doar apa și curajul.

De ceva vreme a început numărătoarea inversă și liniștea din jurul meu trădează încordarea care se acumulează într-un resort ascuns ce se va elibera în curând. Cum va fi? E greu de spus, însă totul va începe cu un viraj spectaculos și o definitvă schimbare de statut: international activist and adventurer.

Screw it. It's game time. Let's go.

Those who show up

2011-05-22T10:16:00.000-07:00

Situată la câteva sute de kilometri și la un pol opus distanță față de Ungaria (cunoscuta țară democratică a partidului Jobbik și a extremiștilor care golesc satele de țigani fără să li se întâmple nimic), în Belarus crește o nouă generație de tineri care își petrec adolescența în pușcăriile regimului lui Lukașenko. Irina Vidanava (pe care Foreign Policy a desemnat-o ca fiind printre cei mai influenți zece disidenți din întreaga lume) vorbește despre canalele alternative prin care tinerii își lansează protestele față de regim, transformând astfel "ultima dictatură din Europa într-un lucru mult mai interesant și mai plin de culoare". Mai mult aici și aici.

Libertatea pe hârtie - în Belarus este interzisă combinația de culori alb-roșu-alb,

deoarece face trimitere la drapelul Belarusului independent.

Nerespectarea interdicției: 10 zile de închisoare.

Vorbind despre activism, tinerii din întreaga Europă ar avea multe învățat de la cei din Belarus, și mă refer aici la așa-numiții neets (not in education, employment or training), care sunt cei mai afectați de măsurile anti-criză, și care ar trebui să urmeze exemplul celor din Spania care, împotriva tuturor așteptărilor, s-au decis în sfârșit să iasă în stradă.

De fiecare dată când am ocazia să vorbesc despre implicare civică, îmi amintesc cu drag cuvintele pe care mi le-a adresat cândva, tot pe blog, Varujan Pambuccian: "Orice schimbare presupune existența unei majorități care vrea schimbarea respectivă. Am trăit destul ca să înțeleg că există lumi care nu se schimbă nici o dată la o sută de ani. Acolo unde este evident un caz de superstabilitate, speranța că un grup de inadaptați pot schimba ceva fundamental în timpul vieții lor, este zero."

Foarte multă vreme nu am fost pregătit să înțeleg acest lucru. Dacă l-aș fi priceput când aveam 17 ani (pe când am început pentru prima oară voluntariatul într-un ONG) aș fi renunțat din start. Însă tot timpul am crezut că pot convinge oamenii din jurul meu de dreptatea mea, am crezut că îi pot convinge că ei înșiși pot veni cu o schimbare în bine, am crezut că împreună putem găsi soluții la problemele noastre comune și tot împreună le putem materializa. De multe ori am fost îndreptățit să cred asta. De cele mai multe ori însă, m-am înșelat și de aceea, poate, eșecurile au fost atât de usturătoare.

Peste unele eșecuri se poate trece ușor, altele te marchează o lungă perioadă și mai sunt cele pe care nu le uiți niciodată. Ultima oară când am făcut activism pe bune a fost în urmă cu mulți ani, până când m-am trezit, fără să îmi dau seama, în centrul unui mic complot politic, în care s-au învârtit uluitor de multe resurse pe tentative de fraudă, de discreditări și tot așa. Am făcut atunci singurul lucru acceptabil într-o astfel de situație: am plecat fără să mă mai uit înapoi. Și, cum totul s-a sfârșit, până la urmă, fără nici o consecință la nivel public, am putut păstra tăcerea.

A urmat, apoi, o perioadă superbă cu ACTIV-ul, însă activism pe bune, cum făceam înainte, nu am mai făcut de atunci, niciodată. Am încetat să mai cred că o să mai pot face vreodată. Atunci, în toamna anului 2004, a fost momentul când am deschis o pagină de internet și am început, pur și simplu, să scriu. And the rest is history.

Anii au trecut, viața a mers mai departe și, ca de fiecare dată, peste experiența vechilor eșecuri s-a așezat eșafodajul unor alte începuturi. Recent, în urma mea s-a închis discret un alt cerc când am terminat de plătit tributul ultimului mare eșec în fața căruia trebuia să răspund.

They say that 'the decisions are made by those who show up'. Well, guess who showed up again!!

Plaja

2011-04-27T03:55:00.000-07:00

Mi-au lipsit. Mi-a lipsit mirosul ușor înțepător și amărui al algelor. Mi-a lipsit nisipul umed sub tălpi. Plimbările lungi cu încălțările într-o mână și pălăria în cealaltă. Întâlnirea cu mine, în absența neliniștii, temerilor și îndoielii. Vizitând insulele Galapagos, Darwin descria viețuitoarele plajei ca fiind lipsite de orice sistem de apărare dintr-un motiv simplu: nu există prădători. De unde și sentimentul meu de siguranță. Mi-au lipsit imaginea bărcilor cu vele în larg,poveștile necunoscute ale celor câțiva străini pe lângă care trec, precum și a celorlalte lucruri abandonate de valuri pe plajă, venite din cine știe ce loc, sfârșind cine știe unde... Imaginea unui apus aprins, acolo unde o lume se sfârșește pe apă și o alta începe pe uscat. O veche amintire cu acea noapte când, la lumina lumânării, priveam marea răvășită de furtună când fulgerele aprindeau valurile în depărtări și aveam trupul ud, gustul sărat, același nisip umed sub tălpi și când eram, în felul meu, fericit.

Când au fost să treacă și cele din urmă ceasuri rele, am aflat că mă voi întoarce, din nou, la Ravenna - pe care nici eu nu știu cum am ajuns să o iubesc. Iar mesajul primit recent își găsește încă o dată confirmarea: la vida es una tombola. O altă poveste, lungă, complicată, cu încercări de tot soiul va începe cu vara asta, pe care o voi petrece, cât de mult voi putea, pe plajă.

Înviere

2011-04-22T23:37:00.000-07:00

Nici n-am simţit-o. A venit deasupra, încet, strecurîndu-se în pat ca o pisică leneşă. Trecuse de miezul nopţii, clopotul bisericii suna stins, din ce în ce mai stins, iar cînd mi-a adus sînul drept peste buze, s-a făcut, deodată, o linişte nefirească de parcă aş fi surzit brusc, lovit peste timpane de palmele grele ale nopţii. Am muşcat din el ca dintr-un strugure dulce, apoi m-am lăsat amestecat în pielea ei albă, fără să-mi mai pun întrebări şi fără să deschid ochii. Cu pleoapele stinse, orb curios şi nerăbdător, mi-am dat drumul mîinilor peste trupul ei, alergîndu-i coapsele cu degetele, ca un ogar scăpat în mijlocul vînatului.La răstimpuri, ridicat în mijlocul patului asemenea unui zeu străpuns de suliţă, vedeam oameni înşiruindu-se pe drumul din faţa casei, cu lumînări aprinse, împărţind Lumina.

Păcătuiam? Oare? O bucurie imensă, ca o ridicare la ceruri, mă strivea de aşternuturi, închipuindu-mă deasupra oricăror întrebări despre faptele mele şi faptele ei. Singura mea teamă era să nu se facă ziuă şi să fiu nevoit să ucid, în zorii dimineţii, misterul trupului rotund, luminat, din cînd în cînd, în scînteieri scurte, de flacăra lumînărilor sfinte înşirate prin faţa ferestrei.

Cînd am deschis ochii speriat de păcatul poftei, m-a înfrînt cu o privire amară, lăsînd să-i scape printre buze umbra unui suspin uşor, ca un vîrf de suflet ieşit pe dinafară. I-am atins obrajii, i-am atins sînii şi apoi iar obrajii, rătăcind în căutarea unui punct de sprijin, implorînd-o, tăcut, din tremurul mîinilor, să nu mă lase, să mă ţină, să mă apere. Cînd mi-a coborît trupul peste aşternuturi, s-a întins din nou deşertul liniştii nesfîrşite şi, brusc, sfîrşitul s-a dus departe, în străfundurile unei amintiri ceţoase.

Pe drum, lumînări din ce în ce mai puţine şi spaima de păcat din ce în ce mai mică. Am şi adormit puţin. Un vis ciudat, dintre cele despre care nu poţi povesti niciodată pentru că se pierd undeva, departe, imediat după ce deschizi ochii, m-a trezit plîns şi chinuit de dureri în pîntece. Aş fi vrut să nasc, i-am spus asta şi am simţit-o cum zîmbeşte în noapte, cum mă lasă să trec singur peste gîndul nebunesc al zămislirii, apoi m-a luat iar în braţe şi m-a purtat cu buzele peste sînul ei drept, dîndu-mi să strivesc între dinţi boaba neagră a sfîrcului ei tare ca un strugure negru.

" Nani, nani, puiul mamii

Nani, nani, puişor..."

Cineva, o umbră fără chip, a lăsat în prispa casei o lumînare aprinsă. Cînd am deschis uşa, flacăra galbenă a tremurat în noaptea neagră, gata să piară în ceara topită. Am salvat-o cu palmele făcute căuş şi am adus-o la marginea patului, lipind-o de noptieră ca de un altar al păcatului. Dar nu mi-a mai fost frică. Deodată, lumina firavă i-a dat chip şi atunci mi s-a părut că o văd pentru prima oară: mică, speriată, gata să plîngă. Am mai aprins o lumînare. Apoi, încă una. Şi încă una. În camera inundată de mirosul de ceară şi de umbrele flăcărilor, mici şi tremurătoare, a îngenuncheat la marginea patului strivindu-şi chipul de cearşaful alb ca un giulgiu. Am iubit-o din nou, rugîndu-mă să ne ardă focul lumînărilor, să pierim în vîlvătaia imensă a păcatului săvîrşit.Cînd au venit zorii, lovind cu ciocanul luminii în pereţii camerei, eram istoviţi ca după o luptă grea, între suflete.

"Hristos a înviat!", a şoptit zîmbind, apoi am adormit aşa, limpezi şi fericiţi ca după o supremă iertare.

(Robert Turcescu)

There be dragons

2011-04-13T10:40:00.000-07:00

"Dar este atât de trist..." îmi spune îngândurată de la celălalt capăt al telefonului. "Nu este nimic trist în decizii asumate până la capăt, oriunde te-ar duce ele" încerc să o conving. Însă o discuție serioasă pe teme majore, cum ar fi libertatea, limitele și frica, cere dispoziție, deschidere și timp și pe care nu o poți purta la telefon; așa că am renunțat descumpănit.

Cuvintele amicei mele sunt vechi cât lumea. Beyond here, there be dragons era avertizat eroul în poveștile mitologice. De-a lungul drumului, feluriți adjuvanți de circumstanță îl avertizează că, dacă va încerca să depășească anumite limite, își va găsi pieirea.

Nu știu cum arătau ei pe atunci, însă dragonii timpurilor noastre trebuie să fie, de bună seamă, cu mult mai înfricoșători. Într-o lume care, astăzi, este mai liberă și deschisă ca niciodată în întreaga ei istorie, cei care se încumetă să ignore astfel de avertismentele și să plece în cunoașterea ei, într-o căutare ce aproape întotdeauna are dimenziuni epice, sunt încă atât de puțini.

Dragonii zilelor noastre au de partea lor un avantaj nesperat: frica sporită a celorlalți de ei. Sociologia vorbește din ce în ce mai mult despre așa-numita cultură a fricii. Frica față de străini, frica de diferențe, de necunoscut (care se transformă, pe alocuri, în ură). Acum câțiva ani apăruse o carte cu titlul Despre frică la români, care vorbea despre fricile noastre constante de-a lungul istoriei: frica de molimi, frica de eclipse, frica de domnitor, frica de otomani, frica de pașă și tot așa. Cultura fricii a apărut înainte de a fi denumită și astfel se explică de ce, de exemplu, comunismul în România a fost atât de feroce. Este încă greu de acceptat cum atunci, în anii comunismului, ne-am mai ales cu încă o frică: frica de cel de lângă tine.

Eroii mei preferați nu sunt cei din povești, ci din viața reală: prietena mea de la master class-ul de pian la Salzburg, prietenul meu care lucrează intens la visul de a construi o barcă și de a vedea lumea de sub umbra velelor și a catargului, prietenele din Bosnia care au plecat în Elveția și pe care le-am întâlnit în România sau neo-zeelandezii cu care m-am împrietenit la Bologna, ca să numesc doar câțiva.

Ce îi pot spune prietenei mele? Mă poate înțelege, oare, dacă îi voi spune că am devenit surd la câte avertismente am primit de-a lungul vremii și că îmi voi urma oricând visele - oriunde m-ar chema, și la fel și prietenii?

Ce păcat, pentru că eu o pot înțelege, dar ea nu... Pentru că uneori, you have to roll the hard six. Sunt situații când trebuie să riști până la capăt. Acesta e motivul pentru care mi-am depus documentele pentru a mă transfera la Londra. Și, forțând ușor argumentul, tot acesta e motivul pentru care am de gând să mă arunc curând cu parașuta de la 4000 de metri.

Pentru că altfel poți pierde și lucruri, și oameni și momente importante, iar în lipsa lor să fii nevoit să îți faci chip cioplit. Și abia atunci totul devine, cum s-ar spune, trist...

Notă: a.l.ș. Ultimul rămas bun

2011-04-09T14:02:00.000-07:00

Dilema veche murise. Înainte să înceapă să o citească, întru fala mahalalei pentru ei, cei care nu obișnuiesc să citească. A murit lent, treptat și, de la un moment dat, din ce în ce mai trist. Odată cu dispariția articolelor lui Dan Goanță, ale lui Andrei Codrescu (ale cărui articole le mai citesc pe NPR) și, mai ales, cu dispariția Magdalenei Bioangiu. Îmi spuneam, pe atunci, măcar a rămas Alex. Leo Șerban. Au dispărut, într-un final, și articolele lui Alex. Leo Șerban. Plecase în Argentina. Pubicasem atunci, tot aici "Un alt rămas bun".

Alex. Leo Şerban părăseşte Dilema veche, jurnalismul, critica de film şi România. "Mi-a pierit cheful de a dansa". Şi a plecat în Argentina.

Ca să întregească pe deplin farmecul acestui sfârşit şi început de poveste, Alina Mungiu Pippidi îi scrie: "Şi eu mă gândesc adesea la Patagonia. Sunt vecină cu doi condori din Anzi, pe care îi văd zilnic. Mă privesc impasibili de pe stânca lor din Grădina Zoologică. Nu le place aici. Tânjesc după Thalcave şi Tauka. Gândurile noastre te urmăresc cu mare afecţiune."

Citind mesajul ei, gândul mi-a zburat la cuvintele mereu pline de tâlc ale Antoanetei. Am zâmbit, mai apoi, gândindu-mă (din nou) la toţi acei oameni buni pe care îi poţi întâlni în America de Sud.

Mi-a răspuns, câteva zile mai târziu, printr-un mesaj privat pe e-mail:

Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase de pe blogul Dvs.

Toate cele bune!

PS: Albumul de fotografii se "coace", dar poate și o carte (in ingles, por favor) :)

Nu am apucat să îi răspund niciodată. Sau, mai bine spus, nu am intenționat niciodată să îi răspund. Dintr-un soi de politețe, de bună cuviință, de decență - dacă vreți, nu i-am mai răspuns la acest mesaj. Și în definitiv, ce îi puteam adresa eu lui Alex. Leo Șerban?

Am aflat astăzi cu surprindere că a încetat din viață. În ultima lui intervenție publică, a scris: "Atunci când îți faci planuri, ca și cum ți-ai plasa viața în mâinile soartei, iar soarta râde de tine chiar în acest moment, viața e cobaiul soartei."

Citind cuvintele lui, am zâmbit mai târziu, gândindu-mă la toți acei oameni buni pe care îi poți întâlni, poate, uneori aici, alteori acolo.

O nouă aventură

2011-03-18T07:45:00.000-07:00

Johann Bruck Student

Acasă

2011-03-16T00:18:00.000-07:00

A. îmi pune cele mai dificile întrebări: de ce anume îți este ție cel mai dor? Ce înseamnă pentru tine acasă? Este dificil să răspunzi la astfel de întrebări, mai ales atunci când locuiești într-o cameră de hotel.
Acasă este locul vag familiar în care îmi scot punga de Mate din rucsac și pun de ceai, fie că este o altă cameră de hotel sau acasă la prietenii mei. Acasă este cafeneaua în care merg să ascult jazz și să îmi beau cafeaua cu piper, în zilele mele libere. Este banca pe care mă așez când citesc Newsweek-ul, este locul în care îmi deschid laptopul sau jurnalul și încep, din nou, dialogul cu mine.
Acasă este o recompunere a tuturor acestor momente și a acestor spații. Acasă e o timidă insinuare a împreunării lor, altundeva, altcândva.
E un adagio reluat la nesfârșit într-un expres de noapte.

Martie

2011-03-01T10:29:00.000-08:00

"Anul cel vechi sub bolti se face scrum. Si o sa-ti fie iarasi dor de mine. Eu o sa fiu de-a pururea pe drum. Voi fi acum, sa poti sa-mi fii atunci. Suav sa fluturi, vag ca o naframa, in visele fecioarelor cu prunci. Se-nchid carari. Incepe lumea, mama... "

L. Munteanu

Nomad

2011-02-28T01:56:00.000-08:00

Tot ce am este alaturi de mine

Am prieteni imprastiati in intreaga Europa, de care ma despart luni si ani si mii de kilometri, dar de care ma apropie momente in care am urlat de bucurie si impreuna cu care am facut ca timpul sa ramana pe loc, cu care am cucerit locuri si oameni, si alaturi de care am creat povesti incredibile alergand pe contrasens; oameni alaturi de care am plans la despartire, nestiind cum, unde sau cand ne vom vedea data viitoare. Oameni cu care impartasesc aceleasi amintiri, aceeasi geografie si acelasi drum, chiar daca diferit. Suntem prieteni carora destinul le-a ramas dator; asta ma face sa le simt mai usor lipsa, asta ma face sa simt ca ei sunt cel mai important lucru din putinele pe care le am.

Intr-un colier facut din sfoara si scoici, am marea alaturi de mine. Am imaginea unui far care coloreaza valurile in fiecare seara, am visele mele care duc din ce in ce mai departe si care par din ce in ce mai firesti. Am adverbe in care incape intreaga mea viata afectiva; un atunci si un acolo dinspre care vin, un atunci si un acolo spre care ma indrept si, intre ele, nostalgii pe care le tratez cu apa sarata si nisip.

Am o geanta in spate si un troller in portbagaj in care incap toate lucrurile de care am nevoie. Am o camera de hotel, o harta si o autostradea care ma duce oriunde as avea curaj sa plec si un caiet de insemnari in care sta scris, in diferite chipuri, paradoxul de a ma simti acasa cand sunt totusi atat de departe.

Am imaginea locurilor in care am fost, am imaginea locurilor in care ma voi afla si devin mai mult pe zi ce trece nomadul care visam candva sa devin. Si am un mesaj in care mi se spune: "Vai avanti! Sempre. Ovunque." Mergi mai departe. Intotdeauna. Oriunde.

Am, dincolo de toate, nevoia si iubirea de libertate. Mi se spune ca sunt iremediabil, ca nu as mai putea fi niciodata altfel. Ca din goana asta exploziva si extraordinara nu ma voi mai opri niciodata.

Semnez in fals la aceste cuvinte. Pentru a fi liber nu ai nevoie de nici unul din aceste lucruri pe care eu unul le-am capatat de-a lungul drumului. Incertitudinile, visele, curajul si doua brate impreunate in jurul trupului intr-o imbratisare, astea sunt singurele lucruri de care avem, oricare dintre noi, nevoie. Libertatea, iubirea, Proiectul si toate consecintele lor vin, apoi, de la sine.

Trebuie doar sa inchizi ochii si sa zambesti, ca intr-un sarut. Acum si asa se poate vorbi despre nomazii deveniti sedentari, care au creat lumea la inceputurile ei. Si care ne vor chema, candva, pe fiecare dintre noi, sa facem acelasi lucru la randul nostru.

O minha vida,
Minha membembe
Minha ladeira

14

2011-02-17T02:09:00.000-08:00

Trecuse ceva vreme de cand nu mai intalnisem pe cineva care sa fie cu adevarat interesant. Trecuse ceva vreme de cand nu mai vorbisem despre libertate si evadare, si iubire. Geografic provenea dintr-o Venetie pe care o iubea mai mult decat oricine, dar mental si afectiv venea dintr-un loc retras si ascuns de lume, un spatiu in care incap doar el, iubita lui si sticla de Murano.
Intr-un 14 februarie inchis si ploios, stateam alaturi de Pino Signoretto si il ascultam vorbindu-mi despre prietenia lui cu Picasso, despre Dali in ultimii sai ani de viata, portretul lui JFK cu cateva luni inainte sa fie asasinat si alte asemenea. Cand a fost randul lui sa ma descoasa, i-am spus in putine cuvinte povestea unui estic cu inima grea care a plecat de acasa ca sa uite de trecut si care de atunci calatoreste si scrie, se indragosteste si viseaza, cautandu-si iubirea si locul in lume. I-am vorbit despre Ithaca si despre geografia mea afectiva. Dincolo de toate i-am spus, insa, o poveste pe care o citisem recent undeva...

O seara tarzie de 14 februarie rece si umeda, o camera de hotel (nu in Praga, unde ar fi trebuit sa fiu, ci in Ravenna de fiecare zi), un pahar de scotch vechi, simfonia VI de Mahler si o multime de trairi de sens contrar una alteia. Pino ma intrebase cum s-a incheiat, pana la urma, povestea de la Paris. Mi-a fost greu sa ii dau un raspuns, imi este greu si acum. Poate ca astfel de povesti nu se incheie, nu sunt facute sa se incheie niciodata. In ciuda lipsei cuvintelor, ele merg mai departe, chiar daca la singular. Sau continua in cuvinte scrise pe colturi de pagini si de vederi. Continua cu toate acele momente care te aduc, cand si cand, inapoi si te fac, intr-un final, sa zambesti.
Nu cred ca exista sfarsit. Exista bucuria ca extraordinarului inca i se mai ingaduie sa aibe loc. Bucuria ca acest extraordinar reuseste, inca, sa tranforme intamplarile in povesti. Si, in afara de ce simt doi oameni, poate asta este cel mai important lucru din toate.

The change

2011-02-05T09:59:00.000-08:00

"Ridic din nou scutul şi sabia deasupra capului, semn că urmatoarea luptă poate să înceapă". Multe din însemnările dinaintea acestei perioade fac referire la ciocniri violente şi schimbări radicale.

Intenţii duse până la ultimul gest, gesturi până aproape de epuizare, momente efervescente de mobilizare care vin să anuleze deznădejdile din ajun, într-o furie în care totul se petrece atât de repede, încât timpul pare că îşi uită succesiunea, iar momentele unei zile se precipită, prăbuşindu-se unele peste celelalte.

La această intensitate, limita devine biologia, care uneori trădează, cum s-a întâmplat în acea dimineaţă cu pusee de tahicardie şi extrasistole, sau o alta când m-am trezit pur şi simplu cu braţul drept umflat cu totul.

Există, în contrast, momente când sunt doar eu cu mine, momente când mă regăsesc şi atunci totul redevine calm, cald şi tăcut. Merg la câte un concert de jazz sau mai degrabă fac câte o plimbare, cât e după-amiaza de lungă, pe plajă. Acolo mă simt cel mai aproape de visele mele şi sunt momente când marea pare singura certitudine că locurile îndepărtate unde vreau să ajung există cu adevărat şi îşi aşteaptă, în continuare, pe cel care să vină şi să le dea viaţă. Când totul se tranformă în certitudini, mă gândesc într-una la cea care şi-a schimbat temerile în îndrăzneli şi certitudinile în speranţe şi acum predă engleza unor puşti pe undeva prin Cambodgia. Mă gândesc la casa de lemn de pe plajă şi cum voi face cafea, aşezând ceştile pe placa de surf si la Golden Retriever-ul lângă care aş puturoşi cât e ziua de lungă...

După astfel de momente, ridic încă o dată scutul şi sabia deasupra capului, semn că nu vreau să mai petrec nici un moment în plus în această parte greşită de lume.

Un sfârșit. Și apoi un alt început

2010-12-30T14:56:00.000-08:00

Se încheie un an, deci sunt cu un an mai aproape de vârsta de 30.

Ce înseamnă, pentru mine, aproape-30. Peace of mind în loc de stabilitate. Leap of faith în loc de certitudini. Emoție stoarsă până la ultima picătură în loc de siguranță afectivă. Viața la aproape-30 este de nenumărate ori mai intensă și mai plină de provocări decât cea la aproape-17. Cum spuneam, alegeri.

La aproape-30 limitele sunt din ce în ce mai îndepărtate, iar geografia pare ultima dintre ele. Totul ține de dispoziție, de timp, de intenții. În rest, lumea se deschide în fața mea ca un blue-print, o schiță care așteaptă să îi trasez în tuș liniile creionate.

La aproape-30 crește în mine, din ce în ce mai puternic, sentimentul de self-reliance. Să îți fii de ajuns ție însuți. Altfel spus, să îți găsești echilibrul și propria verticalitate doar în tine însuți.

Sfârșit și început de an. Singurele lucruri de care cineva are nevoie, la orice nou început, sunt fantezia și curajul. Ceea ce vă urez și vouă. Plus Carnivalse pentru anul care se sfârșește, Waltz for Debby pentru cel ce stă să înceapă.

Și se reporteaza de pe anul trecut ambiția de a conduce un Ferrari și încăpățânarea de a cânta la violoncel.

Douăzeci și unu

2010-12-23T08:16:00.000-08:00

"Se poate concluziona că românii au în bună măsură o poziţie ambivalentă faţă de perioada comunistă şi ceea ce a însemnat aceasta: deşi cei mai mulţi dintre români cred că a existat o formă de represiune, că liderii regimului au beneficiat de privilegii, că victimele regimului comunist ar trebui să fie despăgubite, cei mai mulţi dintre ei consideră că venirea la putere a regimului comunist a fost un lucru pozitiv, comunismul a reprezentat o idee bună, iar problema dosarelor şi a lustraţiei nu au sprijin majoritar" se spune într-un studiu al IICCME despre percepția asupra comunismului în România.

În continuarea poveștii ăsteia nefericite a ultimilor 21 de ani, în care deși puteam să facem orice, (și se vede acum) nu am făcut nimic, mă întreb ce mai crede, ce se mai știe și cum îi mai este lui Constatin Avram?

Extraordinarul

2010-12-19T14:00:00.000-08:00

Are un nume.

"Se remarcă întotdeauna, oriunde ar fi. Dar nu o face spectaculos, ostentativ, ci timid și elegant, dar totuși viguros. Mi-a atras atenția o anumită gingășie în felul ei de a fi. Felul în care te privește, îți vorbește, felul în care se descoperă și se deschide. Are un fel al ei care face ca totul să fie fluid: întâmplările, oamenii, viața însăși pare un uriaș văl de mătase în care ea se ascunde, cu care se joacă, în care se înfofolește sau cu care dansează.

Au trecut, printre noi, doi ani de la ultima întâlnire. Timp în care fiecare și-a dus luptele, și-a proiectat speranțele pe lucruri și oameni care s-au dovedit iluzii, am încercat deopotrivă și, pe alocuri, am eșuat în marile noastre gesturi și proiecte. Va fi o întâlnire între doi oameni încercați, dar în continuare întregi, visători și liberi.

Peste câteva săptămâni, ne vom întâlni la Roma. Va fi grozav!"

Fumatul (2)

2010-12-08T13:24:00.000-08:00

"Comisia Europeană se pregătește să prezinte o interdicție generală de a fuma în locurile publice în întreaga Europă."

Fumatul

2010-12-07T15:53:00.000-08:00

"Comisia Europeană se pregăteşte să prezinte o interdicţie generală de a fuma în locurile publice în întreaga Europă". Îmi termin cafeaua, trag puternic un fum de țigară, mă întind cu brațele deschise și îmi amintesc...

Dupa fumuri sunt eu
Ce are un nefumator si eu nu ?

Fumez. Imi place sa fumez. Imi place fumul si gustul de tigara. Fumez cu mare pofta, drag si dedicatie la cafea. Cele doua gusturi sunt asociate si, in timp ce fumez si pufai, mi-aduc aminte de vecina noastra de bloc, dna Barzachi, imbracata in capot si ghicindu-i mamei mele in cafea. Ceasca de cobalt intunecat, un albastru aproape negru, si interiorul alb, patat cu urmele de zat de cafea. Dna Barzachi tulbura zatul cu degetul si ii spune mamei mele viitorul. Cit despre viitorul meu... o sa mor cu zece ani mai devreme decit ar trebui.

Fumez prea mult si sunt un ticalos. Tusesc, fac cerculete in aer, sau slobozesc din virful buzelor tuguiate o ţevuşcă alburie de fum. Sunt inconjurat de fum. Sunt un fum cu totul. Iar tigara poate fi tinuta sictirit in virful buzelor in timp ce vorbesti, neglijent in virful degetelor in timp ce gesticulezi, sau periculos smechereste in causul palmei, cu virful in interior, indreptat inspre incheietura in timp ce scuipi obraznic printre dinti. Poti sa stai intins pe spate sa fumezi, sa sufli fumul in sus si sa nu faci nimic, privind tavanul. Poti sa ceri o tigara imprumut, te poti opri la o tigara, sau o poti chiar poşti; sau poti sa o fumezi dupa - si ce gust bun are atunci, de saliva, sex si carne, de inima care bate si mina care tremura.

Stiu ca va deranjez cu toate acestea si imi pare rau si imi cer scuze si sa ma abtin incerc din rasputeri; sa ma abtin sa va deranjez, nu sa ma abtin sa fumez. Si de aceea, vicios ma uit la dumneavoastra si va intreb: nu sunt si eu un om, oare? Nu-s la fel ca voi? Daca ma taiati sau ma injunghiati, nu singe rosu la fel ca al vostru va ţîşni?

(Andrei Gheorghe)

Schimbări

2010-11-17T10:30:00.000-08:00

Dimineață de dimineață, ceața coboară ușor de pe colinele Bolognei către oraș, inundând plumburiu străzile înguste mărginite de clădiri bătrâne cât timpul. Atmosfera pare desprinsă din descrierile lui Umberto Eco unde, la adăpostul ceții, care învelește amniotic totul, te simți cumva protejat. Atât în afară, cât și înăuntru, senzația este de univers căptușit, construit în linii curbe, unghiuri largi și ascuțimi care, în lipsa oricărei tensiuni, încep să rotunjească.

Această stare prelungită zile, săptămâni la rând, mi-au dat răgazul să îmi întipăresc bine în minte locurile, stările și oamenii din jur și toate lucrurile ce se află între ele, unindu-le. Le-am privit așa cum privești un peisaj care rămâne așa pentru ultima oară; știi că va fi inundat de ploi, răvășit de furtună iar la sfârșit nimic din ce-ți era familiar nu va mai fi la fel. Niște cuvinte de dincolo de mine mi-au venit obsesiv în minte în această perioadă, așteptând parcă momentul să fie rostite: A change is gonna come.

Gândurile și intențiile au zburat peste tot de-a lungul hărții și puțin a lipsit să fi scris aceste rânduri în drumul spre o cabană din Alpi, unde mi-aș fi petrecut următoarea jumătate de an - sau în vreunul din marile orașe ale nordului. Timpul pare să mai aibă, încă, răbdare cu mine, cu noi și cu casa albastră de pe Îngerilor, iar fiecare zi petrecută aici pare o zi în plus, un soi de concesie, un soi de câștig.

Voi scrie, pe mai departe, despre stările acestei perioade pe colțuri de vederi sau în pagini de jurnal. Despre cum, ani la rând, astfel de schimbări vin de fiecare dată într-o zi de toamnă. Mai exact, într-o zi de octombrie. Într-o zi de octombrie m-am îndrăgostit, într-alta m-am despărțit, într-o zi de octombrie am mers pentru prima oară la facultate. Toamnă era când am decis să înființăm ACTIV-ul, toamnă era și când l-am închis. Într-o zi de toamnă am plecat să străbatem jumătate de țară ca o amplă metaforă a unui marș nupțial.

"Las calles estan ardiendo" cum aud spunându-se în jurul meu. Fiecare astfel de schimbare este un pas mai departe ce vine să hrănească flăcările de pe acele drumuri care te-ar fi dus înapoi... Undeva însă, între timp, s-au pierdut cei care să ne spună că și înainte drumurile sunt cuprinse de flăcări.

Dimineți ca acestea

2010-10-23T05:51:00.000-07:00

Toate diminețile astea făcătoare de bine, care încep la prânz și se sfârșesc după-amiaza târziu, mai ales când afară e toamnă și ceață, iar în casă e cald și e bine, ar trebui să se repete constant de-a lungul unei săptămâni; măcar de câteva ori.

Astfel de dimineți au cafeaua lor (pe care o schimbi, imediat cum se termină, cu o cană de vin fiert), au muzica lor (Yael Naim, Madeline Peyroux plus The Fratellis via Adina, și Jack Johnson), au cuvintele lor (Teofilii Irenei sau Peter Pan-ul Monei). Astfel de dimineți au leneveala lor, rimtul lor molcom în care orele alunecă spre după-amiază, au un farmec care este numai al lor.

Trucul este să știi să conservi astfel de momente, astfel încât mai târziu să nu uiți complet de ele sau să nu le fi dat și altora mai departe. Și dacă tot nu am o cabină cu mixer, player și microfon, am scris despre ele aici.

România nu este problema mea

2010-10-21T13:28:00.000-07:00

A trecut cam un an, zilele acestea, de când Herta Muller câștigase Nobelul pentru literatură. Și cam tot un an de când am avut o polemică zdravănă la temă cu Antoaneta. Recent Herta Muller a venit într-o conferință publică la București, stârnind o dezbatere veritabilă într-un spațiu în care acestea cam lipsesc.
Despre acest lucru aș fi vrut să scriu. Amintindu-mi însă astăzi, deloc întâmplător, de momentele când am părăsit țara (cum am spus atunci, pentru totdeauna) mi-am dat seama că aș face totuși o greșeală. Nu sunt, nu mai sunt în măsură să vorbesc despre aceste lucruri. Mi-am pierdut, de atunci, acest drept. Nu mai sunt eu cel chemat să judece dacă Herta Muller are dreptate când spune că regimul comunist nu a prea fost deranjat de intelectualii noștri. Sau ce a fost și dacă a existat "rezistența prin cultură" și tot ce înseamnă asta, și tot așa.
Poți să descoperi, uneori, că a insista preocupat cu problemele altor locuri e un semn de a rămâne, în continuare, atunci și acolo. Poți să descoperi că te afli, așadar, într-o nefericită eroare.

Închin un pahar de coniac ales acestui gând. Și cum seara se află încă la început, încep pe sonatele lui Bach primele rânduri ale unei scrisori cuiva drag de acasă.

Europa se întoarce la vechiile ei obsesii

2010-10-11T11:15:00.000-07:00

RASÍSM s. n. Grup de atitudini care își au sursa în convingerea că diferențele sociale și culturale se explică prin diferențe biologice și ereditare.
XENOFOBÍE s.f. Frică sau ură față de străini și de necunoscut – Din fr. xénophobie.

Franța.

O comisie parlamentară din Franța recomanda, la începutul acestui an, interzicerea vălului islamic integral și adoptarea măsurilor pentru a nu permite purtarea acestuia în școli, spitale și mijloace de transport în comun. Comisia recomanda refuzul rezidenței și cetățeniei pentru orice persoană care afișează semne vizibile de "practici religioase radicale". Sondajele de opinie arătau că majoritatea francezilor susține interzicerea totală a vălului islamic.

Luna iulie: taberele de rromi din jurul marilor orașe au fost evacuate, iar aceștia au fost trimiși în țările de proveniență (Bulgaria și România), primind o recompensă de 300 de Euro din partea executivului francez. Sondajele de opinie arată că 60% din francezi sunt de acord cu noile măsuri anti-imigrație. Viviane Reding, comisar european pe justiție și drepturi cetățenești, a comparat situația cu deportările din timpul celui de al doilea război mondial.

Italia.
Liga Nordului, partidul de extremă dreapta condus de Umberto Bossi, și-a reconfirmat victoria de la ultimul scrutin, câștigând alegerile regionale în Lombardia și Piemonte, de o deosebită importanță pentru industria și sectorul bancar din peninsulă.
Liderul formațiunii, considerate secesionistă și xenofobă, nu exclude o alianță cu formațiunea unui ex-fascist pentru a debarca guvernul din care face parte și a forța alegerile anticipate.
Politicile anti-imigrație a guvernului Berlusconi/Bossi au fost aspru criticate de UE și organizațiile pentru apărarea drepturilor omului, după campaniile de deportare a rromilor și a condițiilor de detenție a migranților nord-africani în Lampedusa.

De altfel, în materie de xenofobie, presa europeană vorbește tot mai des despre axa Paris-Roma.

Elveția.

În noiembrie 2009, Partidul Popular Elvețian (SVP) înainta spre referendum interzicerea construirii minaretelor pe teritoriul său, acestea fiind considerate "un semn al islamizării". Toate cele 4 moschei (care corespund unui număr de 400.000 de musulmani) au fost atacate în campania dinaintea votului. Care, de altfel, a trecut cu votul a 56% din votanți, și a 22 din cele 26 de cantoane.

Olanda.
Alegerile din iunie anul acesta, au adus o creștere considerabilă a Partidului libertății (PVV), care a ajuns de la 9 la 24 de parlamentari. Astfel formațiunii xenofobe condusă de Geert Wilders i s-a propus cooptarea la guvernare. Fără a avea efectiv membri în guvern, PVV ar urma să devine totuși principalul decident al politicilor guvernamentale. Printre măsurile propuse de Wilders se numără: interzicerea construirii minaretelor și instituirea unei taxe pentru voal îndreptată împotriva femeilor musulmane.

Recent, la primul termen al procesului intentat lui Geert Wilderse (acuzat de incitare la ură rasială și alte cinci capete de acuzare) acesta a declarat că i se încalcă dreptul la liberă exprimare, iar această dezbatere este normală într-o democrație veritabilă.

"Înregistrare etnică pentru romi" titra pe de altă parte ziarul Der Volkskrant, atunci când primarul orașului Nieuwegein a propus această măsură. "Ne confruntăm cu un grup de persoane care nu se integrează în societatea olandeză. Aceștia au nevoie de ajutor, pentru binele lor și a vecinilor lor" declara acesta.

Ungaria, Austria, Suedia, Norvegia, Danemarca.

Partidele populare de dreapta sau de extremă dreapta (în cazul Ungariei) au cunoscut o ascensiune neaștepată la ultimele alegeri parlamentare, acestea câștigând voturi și fotolii în parlamentele naționale în dauna partidelor social-democrate. Discursul anti-sistem, îndreptat împotriva elitelor politice și economice pe de o parte, și a străinilor pe de alta, sunt o parte din ingredientele care transformă aceste partide în povești electorale de succes.

"Proporții semnificative ale extremei dreapta există și în Belgia, Letonia, Slovacia și Slovenia. Suportul acordat acestora reduce considerabil mandatul guvernelor partidelor tradiționale" afirmă și cei de la Newsweek într-un amplu articol dedicat formării extremismului în Europa.

Frontex

Frontex este una din agențiile europene care se ocupă de securitatea frontierelor. Creată în 2004 și având un buget de peste 670 de milioane de euro, această instituție s-a remarcat anul acesta prin cele 27 de deportări "discrete" operate în ultima perioadă. Ultima dintre acestea a avut loc pe 28 septembrie când un grup de 56 de georgieni din Franța, Germania, Austria, Polonia, au fost îmbarcați la bordul unui avion cu destinația Tbilisi.

Conform Le monde, în 2011 sunt planificate între 30 și 40 de astfel de "transporturi grupate" ale imigranților ilegali din UE. Aceste repatrieri, declară directorul adjunct al Frontex, "ușurează capitalele europene, care nu mai trebuie să poarte singure această povară".

Deci...

Trei sunt crizele prin care trece acum Europa. Cea economică, cea politică și, cel mai important, propria sa criză de identitate. Cel puțin asta susține Alain Touraine, în eseul "A treia criză a unei Europei rămasă fără viitor".

Până să găsească soluții la aceste crize, Europa a găsit totuși vinovatul. Acesta este ceea ce filosofia a numit "celălalt constitutiv". Există pentru fiecare dintre noi un celălalt, un altul, cineva care este diferit de noi, un străin. Acest "celălalt" e chemat să plătească prețul propriilor noastre probleme și greșeli. Celălalt este cel care crede în altceva, cel care are altă culoare sau ce care vine din altă parte; așadar musulmanul, țiganul sau est-europeanul.

Dacă rasismul și xenofobia ar putea avea o explicație cât de cât rațională, aceasta ar putea fi una dintre ele. Istoria acestor locuri ne arată, însă, contrariul. Nu au apucat să treacă nici măcar trei generații de când ne-am crezut vindecați de aceste obsesii, de această patologie.

Singura soluție împotriva acestora a fost - și rămâne în continuare - bunul simț, luciditatea rațională. Acea lucuditate care l-a făcut pe Julien Green să noteze, în ianuarie 1933 în jurnalul său: "Hitler a fost numit cancelarul Germaniei. Care să fie consecințele acestui eveniment?".

SMURD la 20 de ani

2010-09-29T14:41:00.000-07:00

Doi au fost reformatorii sistemului sanitar din România.

În urmă cu douăzeci de ani, împliniți zilele astea, o echipă medicală diferită de cea a Ambulanței mergea la primul caz de cod roșu în pre-spital. În acele momente, în care la pacient s-a deplasat nu doar ambulanța cu asistent și medic, ci și o a doua echipă cu aparatură mobilă de terapie intensivă, în acele momente a început istoria SMURD. Pe care, intuiesc, o știm cam toți.
Inspirată din modelul francez SAMU, proiectul SMURD a devenit rapid elită în sistemul medical românesc, pentru a încerca să devină, zilele acestea, paradigmă, regulă. Ca idee, SMURD Galați a îmbunătățit timpii medii de intervenție de la 19 la 7 minute. Și tot ca picanterie: născut acum 3 ani, același SMURD Galați a avut în primele patru luni de activitate cele mai multe intervenții la caz, reușind să depășească numărul de intervenții pe un întreg an, ale colegilor din echipaje similare.

Am început să muncesc în Urgențe-SMURD pe 15 aprilie 2008 și am rămas alături de ei nouă luni; ultimă gardă am făcut-o cu o zi înainte de a pleca din țară. Cele nouă luni în UPU-SMURD au fost perioada de gestație a carierei mele în urgențe, care a început atunci, acolo, cu o foaie scrisă de mine și semnată de dr. Angel Trifan, coordonatorul UPU-SMURD Galați. Care m-a privit cu băgare de seamă câteva momente și mi-a spus apoi: "Ne vedem luni în gardă. Bun venit!".
Pe plan personal, dacă nu ar fi fost dr. Trifan, urgențele și SMURD-ul, nu aș fi avut în perioada asta curajul să fac cererea de a pleca în misiune cu cei de la Medici fără frontiere. Așa cum nu aș fi avut curajul să fac o mie de alte lucruri pe care cei mai mulți le-ar numi hazard profesional.
Din acele nouă luni țin minte: burta, bonomia și cafeaua de dimineață cu Nicu din prima tură de noapte, tupeul Adrianei și atitudinea ei în general, seriozitatea lui Marius, umorul lui Edi, omul alături de care am râs cel mai mult. Zâmbetul lui Trifan când spunea "Astăzi iar m-a lăudat Arafat" sau "Astăzi am salvat o femeie însărcinată în șapte luni" sau alte lucruri de genul ăsta. Momentul când plângea, de furie, de ciudă și de milă, când acel copil de șapte ani murise fără să mai apucăm să îl resuscităm. Sau Banacovschi care mereu se cățăra pe marginile patului când făcea câte o intubație, care a făcut Dumnezeu-știe-câte gărzi cu mâna în ghips și nu știu câți au apucat să îi mulțumească pentru asta. Care mereu părea pus pe șotii: dacă avea oamenii care trebuie în jur, detensiona orice noapte, oricât de grea ar fi fost.
Ei și cei din jurul lor erau și sunt Urgențele și SMURD-ul, ei sunt cei care gonesc cu 200 km/h în miez de zi sau de noapte, către un pacient în sincopă, în șoc, în comă sau în stop. Ei sunt cei cărora se moare mult mai greu, ei sunt cei care scot zi de zi oamenii din morți, ei fac cu adevărat diferența.
La douăzeci de ani de la înființare, SMURD-ul a făcut proba propriei valori. Douăzeci de ani mai târziu, drama SMURD-ului se află în afara lui. Guvernanți, legi, fonduri, deci sistemul. În urmă cu doi ani, la Galați se punea problema achiziționării unui elicopter. Acum se vorbește de plata salariilor. Medici și asistenți, forjați în elita medicinii românești, ies din sistemul de urgențe și părăsesc țara. Ce se va întâmpla mai departe, este greu de prezis. Dacă SMURD-ul se zdruncină, falimentul sistemului sanitar românesc este aproape, tocmai de aceea cei care au reușit să reziste până acum, trebuie să o facă în continuare. Este un ticălos șantaj etic la mijloc: dacă pleacă și ei, în urma lor nu va mai rămâne nimic.
Pentru că există un adevăr care trebuie spus răspicat: doi au fost reformatorii sistemului sanitar românesc: Carol Davila și Raed Arafat. Iar fără oameni care să ducă mai departe ceea ce el a început, reforma lui Arafat nu va mai apuca să aniverseze alți 20 de ani.

L-am văzut, zilele astea, din nou pe dr. Trifan. În cuvintele lui am găsit problemele întregului sistem de urgențe. Erau cuvinte de furie față de cei care l-au serchestrat și lovit recent la o intervenție la caz și față de cei care i-au luat un sfert din salariu, deopotrivă. Vreți ca SMURD-ul să funcționeze în continuare în această formă, închipuiți soluții la aceste două probleme. Obișnuiți deja cu prea-puținul, acești oameni nu cer nimic mai mult.

Nu am chef. Azi

2010-09-29T05:18:00.000-07:00

Astăzi nu vreau să mă gândesc la ce a fost, nici la ce va fi. Nu vreau să pun în acord timpul în care nu fac nimic, cu viața care mi se scurge printre degete.
Nu vreau să mă gândesc nici la golul din mine, nici la al celor aflați departe. La prieteni, deveniți cunoștințe, devenite străini, după reguli necunoscute pe care nimeni nu mai încearcă să le priceapă.
Astăzi vreau să nu-mi pese, nici de mine, nici de alții, de ce ni se întâmplă tuturor și fiecăruia în parte. Astăzi am chef să zac nepăsător în propria mea tăcere, într-o lume numai a mea în care să nu mai existe altceva decât canapeaua, laptopul și pachetul de țigări.
Departe de orice patologie a spiritului, sunt sătul într-un fel; ușor obosit. Nu am nevoie, în astfel de momente, de absolut nimic. Am nevoie să mă golesc de toate, ca să mă pot umple, din nou, mai târziu. Dintr-un motiv despre care știu doar că e vecin cu nepăsarea, simțeam nevoia să spun cum astăzi nu mai am chef de absolut nimic.
Sau, în cuvintele bunei mele prietene, m-am suprasăturat, băi!

Ţigani

2010-09-14T09:18:00.000-07:00

Erau împreună şi nu aveau mai mult de 15-16 ani. Vorbeau romanes şi erau îmbrăcate în fuste albe cu flori aruncate ici-colo, iar gleznele le erau înconjurate de baretele unor sandale uşoare de vară. În preajma unui băiat cu câţiva ani mai mare ca ele, chicoteau, privind apoi cu înţeles una către alta. După care începeau din nou să râdă înfundat. El era român.

Cu gândul pierdut în rândurile cărţii pe care o citeam, ascultându-mi muzica cu căştile înfundate în urechi, le priveam fără să vreau. De fapt, doar mă uitam la ele. Era ca şi cum privirea alesese, de una singură, să se aşeze asupra chipurilor lor; aleatoriul nu ştie să discrimineze.

***

Era o cursă. Dar ce cursă spectaculoasă fusese! Câteva sute de kilometri bătute în câteva ore, trei oraşe în două zile, convorbiri importante pe fugă, întâlniri expeditive cu prieteni vechi, de la cap la coadă prizasen esenţialul în forma lui comprimată.
La capătul acestei curse, ajunsesem cu două zile şi 35 de minute întârziere la Taverna. Fireşte, concertul se terminase deja. Din toţi, rămăseseră doar Canaf şi câţiva din cei care se ocupau de echipamente.
Canaf e genul de om inimos care se entuziasmează odată cu tine şi e gata să urmărească alături de tine cele mai improbabile ţinte din câte există. Iar noi veneam la el propunându-i ca o dată, poate singura dată în viaţa noastră, să facem ceva într-adevăr excepţional, printr-un efort comun să livrăm şi unii şi alţii, cea mai bună artă de care putem fi capabili.
Seara s-a sfârşit târziu, cu sticle de vin bun, taclale între prieteni şi poveşti ale aventurilor fiecăruia dintre noi. A fost în seara aia, printre noi, toată istoria blues-ului, de la muzica de penitenciar, la cea a anilor '70, de la muzica la cancioc, la muzica la chitară şi tot aşa. Au fost, peste tot, picanterii biografice de oameni cu totul neconvenţionali. Între ei, arta nu ştie să discrimineze.

***

Eroul zilei de astăzi a fost, pentru mine, Viviane Reding: "Discriminarea pe baza originii etnice sau a rasei nu-şi are locul în Europa. Ceea ce se întâmplă e o ruşine". Declaraţia vine la scurt timp după demararea procedurii de impeachment la adresa Franţei, pentru deportările ţiganilor care au început în urmă cu câteva săptămâni.
Ceea ce se întâmplă e mai mult decât o ruşine. Şi pentru asta e nevoie mai mult decât de un formal impeachment. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi puştoaicele îndrăgostite de 16 ani, întrebaţi-l pe Canaf.

Vezi şi: Andaluzia, patria gitanilor fericiţi.

UPATE: Canaf şi Excentric Blues Band.

Poveşti de august

2010-08-26T07:12:00.000-07:00

Gail Collins

Din toată istoria Americii, povestea pe care îmi place cel mai mult să o spun este cea despre cum, acum 90 de ani, femeile au obţinut dreptul de a vota. Această poveste are de toate: aventură, suspans, trădare, legislatori smintiţi.
Dar, înainte de asta, au fost 70 de ani de migăleală. Şi asta este partea cea mai interesantă. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că în spatele fiecărui mare moment din istorie, se află mici eroi care fac lucruri plictisitoare pentru perioade prelungite de timp.
Marea activistă Carrie Chapman Catt estima că lupta pentru dreptul femeilor de a vota a implicat 56 de campanii pentru referendum, adresate votanţilor de sex masculin, plus "480 de campanii pentru a introduce amendamente spre votare în parlamentele fiecărui stat american, 47 de campanii pentru introducerea acelorlaşi amendamente în constituţiile fiecărui stat, 277 de campanii pentru susţinerea dreptului femeilor de către partide, 30 de campanii pentru a susţine dreptul femeilor în campanii prezidenţiale, şi alte 19 campanii pentru 19 legislaturi parlamentare succesive." Şi credeaţi că reforma sistemului sanitar a fost o lupta epuizantă.
Marea piedică spre progres a fost de-a lungul timpului - surpriză - Senatul american. În toată perioada dintre ultima parte a secolului XIX şi începutul secolului XX, încercările de a modifica Constituţia s-au lovit de obstacolul reprezentat de un grup de senatori conservatori din Sud. Astfel încât femeile au decis să câştige modificând Constituţia fiecărui stat în parte, unul câte unul.
Numai în Dakota de Sud au fost 5 referendumuri. Susan B. Anthony a petrecut mai mult timp acolo decât un fermier. Marele moment (al votului) se apropia, când ea a promis: "O să vină mai repede decât se aşteaptă oricine". Îmi plac cu atât mai mult aceste cuvinte, cu cât erau rostite în 1895.
Câteodată visez să mă întorc în timp şi să le spun eroilor şi eroinelor mele cât de bine au mers lucrurile, până la urmă. Cel mai mult mi-ar fi plăcut să îl găsesc pe Vincent Van Gogh şi să-i spun că una din pânzele lui nevândute, abandonate într-un colţ al camerei lui, se va vinde cândva cu 80 de milioane de dolari. Dar nu mi-aş imagina niciodată să-i spun lui Susan B. Anthony cât de mult a evoluat statutul femeii americane în secolul XXI datorită încrederii atât de puternice pe care a avut-o în ţara şi în cauza ei.
Amendamentul constituţional care în cele din urmă a trecut de Congres poartă numele ei. A trecut în 1918 de Camera Reprezentanţilor cu două treimi voturi. Un parlamentar care se afla de 6 luni în spital a cerut să fie dus în Congres pentru a susţine amendamentul. Un altul, care suferise o fractură la umăr, a refuzat să i se imobilizeze pentru a nu întârzia la dezbaterea acestui amendament. Frederick Hicks, reprezentant al statului New York şi-a abandonat pentru scurtă vreme soţia pe patul de moarte, pentru a participa la vot. Votul lui a fost cel care a contribuit crucial la introducerea amendamentului, însă s-a întors acasă prea târziu; singurul lucru pe care putea să îl mai facă erau funeraliile.
Senatul, însă, a refuzat să se conformeze. Dar Woodrow Wilson, un preşedinte care a avut calitatea câştigătoare de a fi sensibil la sâcâiala feminină, a introdus spre vot amendamentul un an mai târziu şi fiecare stat în parte a început ratificarea. Dar lucrurile s-au oprit exact înainte de ca ultimul stat să ratifice legea.
Exact în luna august, acum 90 de ani, toţi ochii au privit către Tennessee. Rezoluţia trecuse cu bine de Senat, însă în Camera reprezentanţilor a întâmpinat o opoziţie neaşteptată din partea industriei de băuturi alcoolice. Reprezentanţii acesteia erau destul de siguri că dacă femeile obţin dreptul de vot, se vor folosi de el pentru a susţine Prohibiţia. Susţinătorii distileriilor ieşiseră la atac.
"Toţii bărbaţii, fie că susţineau sau se împotriveau sufragiului, erau într-o stare avansată de... intoxicare" scria pe atunci Carrie Catt.
Femeile şi aliaţii lor aveau ca marjă un singur vot, pe care îl obţinuseră de la preşedintele de cameră. În ultimul moment, acesta s-a răzgândit şi a votat împotrivă.
(Iubesc la nebunie momentul acesta. Dreptul femeilor de a vota este legat de şinele de tren, trenul se apropie în viteză, când, în ultimul moment...).
Brusc, Harry Burn, cel mai tânăr membru al camerei, care avea doar 24 de ani şi se opunea moţiunii, s-a ridicat în picioare şi a spus că a primit un mesaj de la mama sa, care îi spunea să fie un copil ascultător şi să o susţină pe doamna Catt. "Ştiu că sfatul unei mame este întotdeauna cel mai nimerit pentru un tânăr ce se pregăteşte să devină bărbat" a spus el, anunţându-şi astfel susţinerea pentru amendament.
Celebrăm introducerea dreptului femeilor de a vota în fiecare an, pe 26 august. Care este ziua în care amendamentul a fost votat în Congresul Statelor Unite. Dar îmi place mai mult ziua de 18 august, ziua când Harry Burn flutura biletul de la mama sa în parlamentul statului Tennessee.
Am spus odată povestea aceasta în Atlanta, şi o femeie din public s-a ridicat şi a spus că atunci când a fost în East Tennessee, a pus un trandafir galben pe mormântul lui Harry Burn. Simţeam cum îmi dau lacrimile... "Ei bine, am făcut asta pentru că nu am găsit mormântul mamei lui" a continuat ea.

(Gail Collins - My favourite August, NY Times, 13 aug. 2010)

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

2010-08-26T00:39:00.000-07:00

Dragă Antoaneta,

Nu cu multă vreme în urmă, îţi aminteam despre rătăcitorii acestei lumi, antiagreganţii ei, căutători ai fragmentului încercând să recompună întregul; cum între ei se creaază de prea puţine ori legături care durează prea puţin şi ele. Altminteri ar realiza că au ajuns ei înşişi un mic popor, împrăştiat peste tot în lume. Un popor fără ţară, mereu în mişcare, nişte migratori fără destinaţie. Bepe Severgnini l-ar numi poporul amanţilor trădaţi.
Cuvintele mele către tine sunt cuvintele dintre doi astfel de amanţi trădaţi, doi oameni pe drum, cu amintirile în rucsac, cu casa la purtător. Oameni care fac o echilibristică, uneori primejdioasă, între insatisfacţia, refuzul alienării şi marea nelinişte care i-a făcut să plece de acasă şi instabilitatea emoţională plus nevoia de a aparţine care îi cheamă uneori... de multe ori, înapoi. Aceştia sunt cei care simt ca şi tine, ca şi mine, singurătatea şi oboseala alergătorului de cursă lungă.
Am din ce în ce mai puţine cuvinte şi sunt din ce în ce mai puţini oamenii care să înţeleagă opţiuni individuale, atunci când viitorul le plasează într-o echipă medicală ce aleargă în toate zonele fierbinţi din jurul lumii, de exemplu. Sau un sfârşit de poveste în una din insulele Americii Centrale, sau Brazilia sau, iată, Argentina. Iar peste aceste opţiuni individuale vine singurătatea din marile gesturi precum şi cea a micilor momente. Odată, rătăcit într-un oraş pierdut am avut senzaţia de singurătate a ultimului călător al timpului său. O tristeţe pe care tot romul din lumea asta nu ar fi reuşit să o stingă. Şi, desigur, nu a fost singura dată.
Şi de ce toate acestea, mă întreb, dragă Antoaneta? Ca să ce?
Şi revenim din nou la echilibrul dinamic dintre ce ne-a îndemnat să plecăm şi ce ne îndeamnă să ne oprim sau să ne întoarcem. Toate acestea pentru că altfel nu se poate. Pentru că altfel nu am fi noi. Pentru că suntem mai curioşi, mai iscoditori, mai îndrăzneţi decât cei pe care îi lăsăm în urmă. Suntem peştii care părăsesc bancul, suntem căutători. Toate acestea pentru că am înţeles că sensul nu este un dat, ci se dă. Sensul propriei noastre călătorii, propriei treceri nu ni-l dau alţii, îl dăm noi.
Viaţa de familie? De o bună bucată de vreme, am o slăbiciune aparte faţă de ea, care îmi interoghează, când şi când, opţiunile. Nu pot să îmi abţin admiraţia uşor invidioasă faţă de mari familişti, cu câte 4-5 copii, oameni care nu au ca preocupări ascensiunea xenofobismului în Europa sau criza umanitară din Pakistan. Viaţa bucolică, aşezată, cu copii care îşi julesc genunchii, care te agaţă de picior şi nu îţi dau drumul până nu le spui de ce există soare şi plâng câte jumătate de zi pentru că nu îşi găsesc mărul început cine-ştie-când sau jucăria preferată.
Şi acum, şi dintotdeauna, am avut ca instanţe superioare adolescentul care îşi caută marea iubire şi bătrânul care se vede înconjurat de nepoţi. De aceea, această călătorie este o dublă căutare: nu numai căutarea mea personală, ci şi aflarea ei. Celei pentru care am mers atât de mult, încercând să o găsesc, celei pentru care am încercat să salvez atâtea vieţi, încercând să o merit. Cea care să lase şi pentru care să las lumea întreagă, cu toate lucrurile rămase nedescoperite; să nu ne mai pese de altceva decât de copii cu genunchi juliţi şi de curiozităţile lor.
Ce-ar fi dacă geografia ar deveni cu adevărat afectivă, iar Ithaca nu ar fi un loc, ci o persoană anume? O călătorie care nu merge undeva, ci către cineva?
Suntem şi rămânem, dragă Antoaneta, alergători de cursă lungă, cu tot ce înseamnă asta. Iar această călătorie, despre care îţi spuneam că seamănă cu un dans, nu poate fi mai bine exprimată decât printr-o expresie dragă mie: distorted catharsis.

Right on the verge, just one more dose
Im traveling from coast to coast
My theory isnt perfect but its close

Update: O poveste similară, via IHT/NY Times: The Summer That Ended All Summers.

Muzică

2010-08-10T14:51:00.000-07:00

Relaţia mea cu muzica merge până la intimitate: orice stare afectivă are corespondentul ei în muzică. Dacă ar trebui să-i povestesc cuiva viaţa mea, fără a mă folosi de cuvinte, l-aş pune într-o cameră plină cu discuri, mix-tape-uri şi CD-uri şi l-aş pune să asculte muzica mea: rockul, rave-ul furios şi jazz-ul de cafenea de la 17 ani, apoi muzica pe care m-am îndrăgostit, cea pe care m-am sărutat întâia oară, cea pe care m-am despărţit. Muzica pe care o cântam nopţile cu prietenii, în stradă, în trenuri, în redacţie sau acasă.

Muzica pe care m-am despărţit de cei mai mulţi dintre ei. Muzica pe care o ascultam când am vizitat Veneţia, Parisul. Muzica pe care trec acum după-amiezile pe strada Îngerilor...

***

Îmi place muzica la fel cum îmi plac cei care o compun dar, mai ales, cei care ştiu să o asculte şi să o dea mai departe: oamenii de radio. Dintre ei: Dan Goanţă. Un om de radio care a ştiut să culeagă şi să redea lumii propriile ei poveşti: o lume cu banalul ei pitoresc, cu umorul ei plin de tâlc, dar mai ales, o lume cu muzica ei. Marele lui vis a fost să aibă un post de radio într-un cătun de preerie. Şi-ar fi dat microfonul de la BBC pe un mixer prăfuit dintr-un colţ uitat de lume, pentru că a ştiut ceea ce unii abia intuim: lumea nu are nevoie atât de mult nevoie de ştiri, cât are nevoie de poveşti. Nu de muzica celor faimoşi pentru 15 minute, ci de cea care a făcut legende.
Îmi place să îmi amintesc - când şi când - de el, ca atunci când am intrat în Hard Rock Caffe în Roma, cu vitraliile ei viu colorate, cu Hendrix şi Lennon în loc de sfinţi şi cu tavanul umplut de îngeri (unii de culoare) cântând la clape sau baterie. Sau înainte de a intra într-un anume Muzeu al muzicii.

***

Am fost, de curând, la un mare magazin de muzică şi m-am trezit simţindu-mă la fel ca într-o mare bibliotecă: aruncând ochii pe un raft pe altul, nereuşind să mă hotărăsc ce să iau mai întâi: emisiunile radio ale lui Bob Dylan, live-ul de la Londra al lui Cohen sau best of- ul celor de Creedence.
Atunci cred că am înţeles mai bine personajul interpretat de John Cusack în High Fidelity, care are un astfel de magazin de muzicăşi cu greu se îndură să vândă câte un album, iar atunci când o face, îşi pune clientul la încercare. Dincolo de asta, visează să ajungă cronicar la Rolling Stones şi le face întotdeauna prietenilor (dar mai ales iubitelor) mix-tape-uri cu piesele preferate, potrivite momentului. Exemplu: top cinci piese de ascultat într-o după-amiază ploioasă.

***

Top 5 piese pe care le-aş asculta oriunde, în orice moment al zilei:
1. Jimi Hendrix - Purple Haze
2. Red hot chili peppers - Can't stop
3. Manu Chao - Minha galera
4. Tom Waits - Ol'55
5. Astor Piazzola - Libertango

***

Undeva departe - unde asfaltul este din nisip şi pământul este din apă - cu ochii pe jumătate închişi, ascult muzică de sub o pălărie de paie. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie...

Trăznăi

2010-07-22T15:25:00.000-07:00

Astăzi, la Paris, a avut loc deschiderea primei ediţii a Festivalului Erorilor. Printre exponate, lucrări a diferiţilor oameni de ştiinţă, de la Einstein la Roentgen, care cuprind erori grosolane. Care, totuşi, la rândul lor au dus la alte descoperiri, să le spunem adiacente. Viagra a fost un medicament conceput iniţial ca anti-ischemic cardiac. Ca şi Coca-Cola, de altfel, gândită iniţial tot ca medicament. Razele Roentgen au fost descoperite la trecerea accidentală a curentului eletric prin gaz. Penicilina, o descoperire întâmplătoare la rândul ei. Şi tot aşa.
Dincolo de acestea însă, rămân şi erorile care nu au putut fi exploatate atât de creativ şi cu care am rămas pricopsiţi. Şi cu ele am eu o problemă. Cum de mai multă vreme mă bate să fac o listă cu acestea, profit de ocazia de a enumăra câteva dintre ele.
- Cafeaua fără cofeină. Cu variantele: cafea de ging-seng, cafea de orz sau de cicoare.
- Ţigările eletronice, de vânzare în aeroporturi, avioane şi spitale. Varianta opusă: plasturii cu nicotină.

- Lumânările eletrice.
- Berea fără alcool.
- Spaghetele de orez. Cu semnul întrebării, hârtia de orez.
- Laptele de soia. Cărnuri şi mezeluri de soia. Laptele degresat.
- Coca-Cola fără zahăr.
- Coca-Cola fără cofeină.
- Nutella fără zahăr. Pâine neagră fără sare. (Detalii aici).
- Zahărul hipocaloric.
- Audio-book-ul.

S-ar crede că, preocupaţi cu marile probleme ale lumii, nu mai e nimeni să declare război zahărului din ciocolată, sării din pâine sau filamentului din bec. Preocupările noastre, chiar şi ele sau mai ales ele, dau măsura vremurilor pe care le trăim.

Răspuns la o scrisoare

2010-07-17T03:55:00.000-07:00

Dragă Edu,

Rândurile tale vin pe o anumită slăbiciune, zilele acestea când îmi amintesc (aşa cum se mai întâmplă, când şi când) de o veche iubire trăită în răspăr; sentimente a rebours într-o lume absurdă şi strâmbă, simplă, ermetică şi agresivă, în care cu greu s-ar mai găsi loc şi pentru ele. Ţin minte cum în această aglomeraţie alergam şi înălţam zmeie, visând să evadăm cândva către un loc în care această iubire să îşi poată trăi liber povestea. Astăzi, acum, ajuns într-un astfel de loc, cu o iubire mai puţin şi un vis în plus, mă întreb (aşa cum se mai întâmplă, din când în când) ce s-a întâmplat cu această iubire? Unde este ea acum?
De aceea, bunul meu prieten, cred că ai dreptate când spui că iubirea, atunci când apare, schimbă ceva structural în doi oameni, în jurul lor, în zenitul sub care stau aşezaţi, în înaltul care le corespunde. Tocmai pentru că am intuit, şi unul, şi altul, importanţa mizei de la bun început, nu am putut fi decât până la capăt în iubire. De aceea am putut atinge cerul, de aceea ne-am putut zdrobi de asfalt.
Ceea ce nu am putut nici înţelege, nici accepta niciodată este cum cineva poate ieşi prematur dintr-un astfel de proiect, cum poate fi el abandonat înainte de a se fi sfârşit. M-au ajutat mult , în acea perioadă, experienţele din camera de gardă: cum te poţi bate până la ultima resursă, cum faci tot ce e omenesc posibil pentru a salva ceva. Că este o viaţă sau unul din proiectele ei esenţiale, e cam acelaşi lucru.

Femeile sunt poveşti, cum bine spunea Zorba. Toate, mai puţin una, fie că am cunoscut-o sau nu. Ei îi dăm, de mulţi ani ani încoace, totul. În căutarea ei am plecat, şi unul şi altul, rătăcind drumul înapoi spre casă şi renunţând să mai aruncăm balize. Pentru ea ne aruncăm în trenuri şi avioane înşirând mii de kilometri, răvăşim colţuri de lume, renunţăm epuizaţi şi mergem, în continuare, mai departe. Pentru ea refuzăm relaţii de compromis şi fericiri tihnite de carton, pentru ea ne ducem cărţile şi visele şi poeziile cu noi, pentru ele colorăm case în albastru şi punem de cafea. Pentru că fie că am cunoscut-o deja sau urmează să o întâlnim, ea există, este acolo şi e în aceeaşi căutare, refuzând aceleaşi compromisuri, înfruntând aceleaşi temeri şi nesiguranţe, mergând însă întotdeauna mai departe. Urcându-se în avion şi luându-şi bilet doar dus către Genova, Rio de Janeiro sau Palm Beach.
Găsindu-ne iubirea vom găsi şi locul din care să nu ne mai întoarcem, dinspre care să nu mai plecăm niciodată. În care să alergăm şi să înălţăm zmeie fără a mai vrea să evadăm către nicăieri.
Fără a avea certitudinea că am spus măcar o parte din tot ceea ce era de spus, închei rândurile către tine sperând într-o rătăcirea frumoasă în continuare, bunul meu prieten. Avem toate motivele, toate porturile, toate oceanele, toată berea neagră şi tot timpul din lume să ajungem acolo.
Cândva o spuneau cei din marina britanică. În prezent o mai spun cei de la NASA şi noi: Godspeed!

Soft spoken with a broken jaw
I'll make it to the moon if I have to crawl.

Generaţia mea

2010-06-02T17:36:00.000-07:00

Edu a deschis în Călătoria lui Haiawatha (aici şi aici) o discuţie interesantă despre generaţii, muzică şi iubire la care nu pot să nu iau parte.

Nu cred în generaţii, din mai multe motive; am mai spus-o, redeschid discuţia. Mă uit la generaţia mea: ce să iau de la ea? Fericirea de carton la care lucrează intens? Statutul falimentar de homo prosperus legat la mâini, picioare şi la ochi, pe care îl iubesc ca nişte apucaţi?
Dincolo de asta, nu cred în generaţii pentru că termenul face în subsidiar trimitere la grup extins, la traiul după regula speciei, după regula tuturor. Or, dacă am înţeles ceva până acum, e că tocmai asta e cea mai la îndemână cale spre neîmplinire.
În pofida tuturor acestor lucruri, dacă există o generaţie de care mă simt foarte apropiat, este generaţia anilor '60: cei care au plecat să cucerească spaţiul trimiţând primul om pe lună, cei care au vrut să spargă logica beligerantă a conflictelor pe interese secundare, generaţia protestelor studenţeşti din întreaga Europă; în sfârşit, generaţia Woodstock-ului, a bucuriei, a pierderii ca ultimă formă de salvare în faţa unei lumi standardizate, omologate. Una din generaţiile care a avut muzica ei; generaţie zvonită de ritmurile şamanice ale The Doors şi continuată apoi de Bob Dylan.
Privind înapoi, generaţia mea a rămas încremenită, ca piesele unui muzeu, la festivalul de la Newport ascultându-şi, într-o tăcere incredibilă, profetul şi poetul: "Ah, to dance beneath the diamond sky with one hand waving free/Silhouetted by the sea, circled by the circus sands/With all memory and fate driven deep beneath the waves/Let me forget about today until tomorrow".
Deşi a apus cam odată cu moartea lui Jimi Hendrix, această generaţie a continuat să trăiască, pe mai departe, până în zilele noastre. Sunt contestatarii de astăzi ale acelorlaşi norme dintotdeauna, de aceea îi veţi găsi protestând împotriva abuzurilor autoritariste din Grecia, războiului din Gaza sau în misiuni umanitare în Harare şi Kinshasa. Dar, mai important, îi veţi găsi sub chip de rătăcitori prin marile capitale şi marele porturi ale lumii.
Am, din ce în ce mai des în ultima vreme, momente când cad pe gânduri şi, în imperiul câtorva momente, închid ochii iar locul străzilor înguste şi al clădirilor vechi este luat de un colţ de plajă şi de un început de ocean care se uneşte departe, departe de tot, cu cerul căruia îi ia culoarea. Îmi încrunt privire şi îmi muşc buzele când deschid ochii la loc, însă cu fiecare astfel de moment mă apropii de acel loc, mă apropii de ai mei, de generaţia mea şi, în definitiv, de mine însumi.

P.S. În seara când scriu aceste rânduri, Bob Dylan îşi susţine concertul în Bucureşti. Mădă, din toţi pe care îi cunosc, este şi merită să fie acolo. Rândurile astea sunt şi pentru tine.

De la împăcare...

2010-05-23T02:09:00.000-07:00

Unul din motivele pentru care sunt, în ultimii ani, mai atras de ştiinţele exacte decât de cele umaniste este forma simplă pe care o îmbracă marile legi, marile adevăruri ale acestei lumi. Calitatea unui Newton sau Einstein nu a fost doar descoperirea, ci şi formularea acestora în doar trei termeni: F=M x A, E=mc2.
Şi totuşi am găsit, în peratologie, o formulare similară. Peratologia este studiul filosofic al libertăţii şi conform acesteia suntem cu atât mai fericiţi cu cât suntem mai împăcaţi cu propriile limite, cu propriile decizii. De aici începe fericirea sau calvarul fiecăruia dintre noi (vezi modelul Gheltz). Sau griul dintre ele.
A face pace cu tine, a te prezenta la singura judecată care contează, cea cu tine însuţi, este echivalentul moral al traversării unui deşert; dincolo se va afla întotdeauna pământul promis. Împăcarea cu sine înseamnă înnoire, reaşezare, revenire. Tot ceea ce îi urmează este poezia căderii libere, cu braţele deschise. Am convingerea că marile întâlniri, marile iubiri pornesc dintr-un astfel de moment.
Mă aflu şi ne aflăm la vârsta când suntem cei mai buni amanţi sau amante, când stăpânim într-atât regulile jocului încât totul nu are cum să devină altcineva decât vânătoare. Ne privim rutinaţi faţă către faţă ca doi generali care îşi vor trimite trupele pe câmpul de luptă, încredinţat fiecare de propria victorie. O alta, încă o alta şi încă o alta, până înţelegi că ceea ce cauţi e altceva. Nevoia de a ieşi din tine, de a te pierde în altcineva, în celălalt, de a te privi prin ochii lui, de a face acel glisando semnificativ: o pierdere şi revenire, o dizolvare şi coagulare pe care mereu am privit-o ca pe un dans...
Sub un zenit căruia îi contest autoritatea şi cu privirea aşternută pe orizont, unde se văd semnele unei mari furtuni, îmi îndrept mersul către punctul ei cel mai primejdios. Pasul sfios devine mers apăsat şi apoi alergare eliberatoare. Platoşa şi scutul au rămas abandonate undeva pe drum: nu mai nădăjduiesc şi nu mă mai tem de nimic. Iar în iunie voi fi, din nou, la Paris.

În stradă

2010-05-16T14:16:00.000-07:00

Spaţiul public românesc, de la alter-mondiştii de cafenea, la încălziţii din grupurile de socializare de la bloc sau de pe net, de la comentatorii de gazetă la sindicaliştii cu faţă ternă, aşadar întreg spaţiul public românesc este inflamat. Citesc apeluri de mobilizare lipsite de idei ale unor grupuri de iniţiativă care nu au program sau soluţii dar care, chiar şi aşa, îţi cer implicarea, te vor acolo. Mediul e mesajul, iar mesajul e că aşa nu se mai poate.

I have a pretty good bullshit detector spune la un moment dat un personaj din filmul meu preferat. Cam în logica asta mă întreb mefient şi arogant care este breaking point-ul social pe la noi? Care este punctul dincolo de care nu mai poţi spune decât că aşa nu se mai poate? Cu tot respectul pentru cinstiţii activişti ai zilei de astăzi, o să îmi îngădui să cred că nu este acesta, că am trecut binişor de el, că s-au trezit cam târziu.
Prin 2000 scriam articole despre reforma sistemului educaţional, pe care o găseam aberantă şi scandaloasă (pe atunci vorbea, ca şi acum, repetentul din a zecea de liceu), articole pe care şefa de departament mi le arunca la gunoi. Pe bună dreptate: o minte ascuţită putea dărâma cu uşurinţă întreaga mea argumentaţie, aşa cum s-a şi întâmplat, trei ani mai târziu, în cabinetul ministrului educaţiei.
Nu pot să nu mă întreb unde erau activiştii de astăzi în 2003 (pe când mulţi erau încă studenţi) şi când am făcut ultima mare grevă studenţească naţională şi când strigam din toţi rărunchii că avem nevoie de o lege a învăţământului superior (cam ce face zilele astea talentatul domn Funeriu), când urlam că trebuie închise două treimi din universităţile româneşti dacă vrem să avem calitate academică. Struţo-cămila scornită atunci de mininster şi anume legea consorţiilor universitare, pe care am lucrat ca nişte apucaţi zi şi noapte vreo două luni de zile, se află şi astăzi, dacă cineva o caută, în sertarele cabinetelor din strada Berthelot.

Unde erau activiştii de astăzi când îl înjuram deopotrivă pe Năstase (pentru politicile lui publice) şi pe directorul unei prefecturi de provincie (care în '89 ieşise din instituţie doar pentru a se asigura că nu îi murdăresc ăia clădirea de sânge). Am scris atunci un editorial în ziarul pe care îl conduceam spunând că în acele momente simţisem de parcă cineva mi-a dat cu o ghioagă în cap. Deşi adevărul fie spus, îmi venea să îi dau cu proiectul de revizuire al Constituţiei, pe care îl promova, peste bot.
Activiştii de astăzi sunt studenţii care se uitau la mine şi la cei 3-4 prieteni cu care am făcut un protest spontan în faţa universităţii. Şi deşi ne băteam pentru ei şi pentru bursele lor, care tot de mizerie au rămas şi în zilele noastre, au continuat să se uite la noi şi să râdă înfundat că sărmanul rector nu putea intra în instituţie datorită nouă şi sârmei ghimpate dintre noi. Însă nici unul, nici măcar unul nu ni s-a alăturat.
Nu ştiu unde se aflau activiştii de astăzi când făceam, câţiva ani mai târziu, proiecte de implementare a democraţiei, mergând pe la ambasadele Olandei şi Statelor Unite, pentru că finanţatorii din ţară aveau alte priorităţi: deficitul crescând de democraţie nu era pe atunci problema nimănui; acum abia se pun problemele astea. Acum, când umorul şi aroganţa de turmă nu mai sunt suficiente.
Criza economică va fi mult mai profundă în România decât în vestul Europei pentru că problemele cu societatea noastră sunt mai grave, mai puţin recente şi mai puţin imediate. Protestele de astăzi nu vor rezolva nimic pentru că se adresează problemelor de astăzi şi până nu o să apară cineva care să dea un sens mai larg soluţiilor care se cer, totul va fi apă de ploaie.
Altminteri, cei zece ani de societate civilă petrecuţi în ţara în care gradul de asociere în jurul unei inţiative comune e în medie 8% mă fac să cred că nici de această dată nu se va schimba nimic. Pentru că liderii generaţiei mele sunt în Cărtureşti, citesc şi vorbesc în engleza literară, beau ceai şi vor să schimbe lumea la modul teoretic şi îi doare în cur de ce e în jurul lor, sunt peste măsură de critici şi auto-critici şi, de aceea, total ineficienţi. Din motivul ăsta ce se întâmplă acum în România mă lasă rece la modul trist. Departe de focarele de criză, departe de România, Grecia, Lituania şi Estonia, vorbesc cu amicii despre criză ca ipoteză de lucru, câtă vreme avem fiecare rezervorul, cardul şi masa din faţa noastră pline.

Iar ultimul lucru pe care aş vrea să îl aud este că proteste din România se revendică de la cele din Grecia. Acolo se iese în stradă de câţiva ani, dinainte să se vorbească măcar şoptit despre criză, pentru că cei care au dat lumii conceptul de democraţie au înţeles, cum ar trebuie să o facem şi noi, că există probleme cu sistemul, cu establishment-ul, că instituţiile trebuie să se afle întotdeauna, în orice situaţie şi în orice moment, în slujba lor şi nu viceversa. Şi au mai înţeles că moartea lui Alex Grigoropoulos e mai concretă şi mai gravă decât orice deficit pe hârtie din birourile oficialilor din orice capitală.
De-asta, dacă ieşiţi în stradă, pregătiţi-vă să staţi acolo luni în şir. Iar dacă nu ieşiţi, lăsaţi-i să vă ia şi banii. Oricum v-au luat deja orice altceva aţi mai fi avut.

A scrie

2010-05-10T16:45:00.000-07:00

Aşa cum în studiul medicinii naşterea şi somnul sunt cele mai complexe procese fiziologice, în viaţa cotidiană, concretă şi imediată, scrisul a devenit un efort care cere din ce în ce mai multe resurse pe care le cedez din ce în ce mai greu.

Prefer, în ultima vreme, dialogul în cerc restrâns, cu apropiaţii, cu intimii, fie ei aproape sau departe. Poate că e o retragere în edificiu, poate că e un wir bleiben innen în plural restrâns; ceea ce eu simt este că nu am nimic de adresat lumii; suntem, până una-alta, în disjuncţie sau, cum se spune, fiecare cu ale lui.

În plus, blogul nu este locul exprimării marilor obsesii, precum apăsătorul sentiment de vinovăţie al aceloraşi europeni care acum, în plină criză economică şi identitară, dau semne că încep să înnebunească din nou ca acum 70-80 de ani. Poate că lor li se adresa Borges când spunea că ar trebui să avem ziare care apar o dată în secol sau măcar la câteva zeci de ani.

În ceea ce mă priveşte pe mine, chiar dacă mai rar, voi scrie doar la intersectarea raţionalului cu afectivul. Ceea ce vă urez şi vouă.

Înviere

2010-04-03T05:03:00.000-07:00

Robert Turcescu

" Nani, nani, puiul mamii

Nani, nani, puişor..."

"Hristos a înviat!", a şoptit zîmbind, apoi am adormit aşa, limpezi şi fericiţi ca după o supremă iertare.

Revenirea la pasiuni. Sicilia

2010-04-02T15:13:00.000-07:00

Aici, la Hesperia Hospital, nu știu exact ce facem. Unii ar fi tentați să spună că facem medicină, de vreme ce sunt mai mulți profesori doctori decât în cele mai multe din spitalele clinice din România. Alții ar fi tentați să spună că facem bani, de vreme ce o zi de spitalizare în regim de hotel costă 500 de euro, parțial investiți în aparută medicală: eu unul am pe mână aparate care costă 60.000 de euro fiecare în parte. Răspunsul, oricare ar fi el, este oricum ușor aproximativ: eu zic că aici facem mai degrabă medicină de salon. Toţi care suntem aici facem ceea ce ni se cere să facem, fără să zâmbim, fără să ne distrăm, adică fără pic de pasiune.

Eu sunt unul din cei care pică în situaţii de acest gen, clachez. Am nenumărate momente când nu reuşesc să mă mai concentrez, îmi pierd atenţia, greşesc pe chestii mici. Mai mult decât atât, sunt din ce în ce mai lipsit de interes. Nu mai sunt pus în situația să mă străduiesc și lucrez de luni bune într-un regim cu care nu am reușit să mă obișnuiesc.

Din acest motiv, Sicilia a devenit importantă pentru mine. Încă de când am auzit de acest eveniment, mă gândesc la un singur lucru: la revenire. La a continua ceea ce am lăsat acum un an și jumătate. La a mă întoarce la ceea ce pentru mine e mai mult decât un job, e pasiune pură: la medicina de urgență.

Înainte de Paris, la începutul lunii iunie voi merge în Catania, la Congresul național al Consiliului italian de resuscitare. "Stopul cardiac, trauma și urgențele în pediatrie". În aceeași perioadă, la începutul verii, voi renunța și la acest loc de muncă. Sicilia va marca un nou început, din punct de vedere profesional de această dată. Orice ar urma, de aici încolo, va avea mult de a face cu pasiunile mele. Prefer să am alături acel gen de oameni care se distrează teribil făcându-și meseria, iar singurul loc în care simt că ceea fac are, cât de cât, un sens rămâne totuşi camera de gardă. Iar când voi ajunge (curând) din nou la Roma, mă voi întâlni şi cu cei de la Medici fără frontiere.

Atunci când am plecat din Urgenţe şi din SMURD, una din despărţirile cele mai grele, mi-am spus, cu furie, că voi continua ce am început acolo. De aceea Sicilia va fi o îndelung așteptată revenire.

Sfinți fără Dumnezeu

2010-03-31T14:34:00.000-07:00

"Ştiu că trebuie să mă întorc acasă mai devreme sau mai târziu, că nu pot munci aici întreaga mea viaţă. Privesc persoanele care fac acest lucru de treizeci de ani şi îmi spun nu, eu nu vreau să ajung aşa. Sunt cu toţii oameni extraordinari, dar nu au legături aici. După o anumită perioadă de timp, prietenii tăi au o viaţă din care tu nu mai faci parte. Ceilalţi merg înainte.

Tu te aștepți, de fiecare dată când te întorci, ca totul să fi rămas neschimbat, ca totul să fi stat pe loc, ca prietenii, familia să iasă din hibernare și să te întâmpine. Nepoata mea în schimb, crește, prietenele mele locuiesc acum singure, câteva din ele sunt acum căsătorite, părinții mei îmbătrânesc, casa e alta, străzile, magazinele, totul se schimbă...

Ești un lucru care vine, stă puțin, apoi pleacă din nou.

Mulți dintre cei care fac ajutor umanitar au avut o pierdere în trecut. O poveste dură, dureroasă. Mai mult decât pornirea de a ajuta, e o fugă. Vorbesc despre cei care au vârsta mea; cei care au cinzeci de ani probabil că au avut alte motive: oameni crescuţi în internaţionalism, în solidaritate, nu ştiu. Oricum, cândva nu era un job, aşa cum este astăzi. Nici unul din cooperanţi nu are un plan pe termen lung. Par mai degrabă a căuta să amâne o decizie, să câştige timp. Există câteva lucruri care sunt comune fiecăruia dintre ei: tristeţea şi singurătatea."

(Valeria Fabbroni - arhitect)

"Gândeam: acum mă pot întoarce. De când îmi doream să mă întorc? Habar n-am. Unde te întorci, către ce dacă ai lăsat un gol în urmă? Erau legăturile cu anumite persoane, le simţeam. Dar dacă nu ai o bază pe care să o poţi recunoaşte cu uşurinţă, e dificil.

Aveam atâtea raporturi afective, vechile iubiri în Italia. Era dificil să menţii legăturile la o distanță atât de mare. La vremea respectivă nu se putea folosi telefonul, costa prea mult. Nu aveam nici Internet. Distanța te îndeamnă să izolezi anumite lucruri, să le idealizezi, golul lăsat în urmă devine important. (...) Asta demonstrează că timpul nu există, este o variabilă a conștiinței noastre, pentru că puteam reconstrui șirul lucrurilor fără a urmări, în fiecare zi, evenimentele. Acest raport cu ai tăi și cu țara ta este indispensabil atunci când ești în afară.

Și în Africa eram cu adevărat în afară, în toate sensurile. Te exasperează situația. Cunosc multe, dar foarte multe persoane ce au fost voluntari, au trăit experiențe de viață incredibile, au căutat un alt echilibru și poate și l-au găsit în Africa. Poate un echilibru ușor instabil, însă suficient să-i facă să rămână. Când au ajuns din nou acasă, au luat-o iarăși de la capăt și au avut nevoie de ani întregi pentru a-și regăsi acest echilibru. Dacă nu ai multe apărări, Africa te doboară. Misionarii găsesc aceste apărări în comunitatea pe care o deservesc întreaga viață, legăturile pe care le fac acolo. Printre cei care fac ajutor umanitar se numără și cei care au interese economice care îi protejează, unii au familia alături de ei.

În realitate, trebuie să ai anumite apărări. Dacă te limitezi la a pleca doar pentru nevoia ta exasperantă de nou, de divers, de altceva te regăsești într-un loc care te provoacă, în care totul îți pare posibil. Ești îndemnat să rămâi, te absoarbe. Ca și o pădure care crește, absoarbe și sufocă.

Există și riscul de a fi foarte centrali și pentru asta e nevoie să poți garanta un echilibru între prezența persoanelor, poveștile și viețile lor. Eram acolo de șase-șapte ani, reușisem să coordonez și gestionez acțiunile, să găsesc mereu resurse. Devenisem cu adevărat indispensabil. Era momentul să plec.

Odată întors în Italia, totul a devenit din nou dificil. Eram pe bune fără geamantane. Nu aveam nici măcar un loc în care să locuiesc. Întoarcerea acasă a fost o altă călătorie. Aveam cu mine numai lucrurile care sunt importante. Începeam din nou pariurile pentru a ajuge la o întrebare mai veche: care sunt lucrurile cu adevărat importante și de ce sunt ele așa?"

(Carmine Lanni - coordonator de proiecte)

"Acasă am regăsit prieteniile care au rezistat în timp, aproape toți oameni care m-au însoțit în aceste călătorii. Oameni cu care am mers pe același drum, cu care am locuit aceleași spații culturale, care înțeleg obiceiurile tale, poate puțin stranii. Viața în afară are o scară de valori și priorități diferită, care poate să nu coincidă cu cea a altora: să nu fi văzut ultimul film, să nu fi citit ultimul număr al revistei, să nu te fi uitat la televizor. Ești inadaptat. Te întorci acasă și te limitezi la a sta în liniște și a reflecta.

A reflecta în primul rând asupra greșelilor. Prima și cea mai mare greșeală e convingerea de a fi purtătorul unor adevăruri pozitive, certe în țările în care mergi să lucrezi. De ce facem această greșeală? Pentru că deși suntem o cultură critică, suntem în continuare siguri că modelul nostru de dezvoltare, de civilizație, de cultură este modelul cel bun, cel avansat. Într-un fel sau în altul, toate celelalte modele se află în urma modelului nostru, sunt grațioase curiozităti antropologice numai bune de studiat. Astfel ajungem să refuzăm sistemic demnitatea culturilor diferite. Oricum ar fi, la mijloc se află întotdeauna tentativa noastră camuflată și demagogică de a-i constrânge pe ceilalți să se comporte ca și noi. De aceea însăși conceptul de dezvoltare este o fraudă, un joc trucat: te duci acolo și le spui faceţi ce facem şi noi, astfel ajungeţi ca şi noi, pentru că noi suntem cei mai buni.

În Africa am înţeles că eu, omul alb, mă aflam acolo pentru a repara pagubele create tot de mine ca om alb. Principala problemă eram eu, eu şi toţi cei ca mine. Singurul lucru util era să plecăm cu toţii. Un alb în Africa nu ajută la nimic, e un factor de probleme, niciodată de soluţii. Toate soluţiile existente sunt doar aparente şi conţin în ele o problemă şi mai mare. A merge acolo şi a construi spitale şi a forma asistenţi medicali, ne trebuie nouă, nu le trebuie lor. Suntem noi cei care câştigăm din dezvoltarea Africii, suntem noi cei care obţinem acel "cel mai bine posibil". Această poziţie poate părea uşor extremă, dar nu e nihilistă: nu spun că nu trebuie să facem nimic, însă e mai important în acest punct să ne schimbăm comportamentul noi, aici în Occident, înainte să ne precipităm cu toţii în Africa pentru a schimba comportamentul africanilor.

Oricum, bisturiul meu a rămas acolo. Şi sunt în orice moment pregătit să mă întorc după el.

(Raffaele Salinari - medic)

Nanni Riccobono - Santi senza Dio: storie del popolo dei cooperanti, Baldini Castoldi Dalai, 2004.

Pe strada Îngerilor

2010-03-27T15:24:00.000-07:00

"Am învăţat, ieşind pe uşa casei, nu să caut o alta la fel, ci asemeni nomazilor, să port cu mine esenţa a tot ceea ce am cunoscut, trăit şi iubit, asemeni melcului care poartă în spinare tot ce îi este necesar ". (Călătoria lui Haiawatha)

Sunt unul din cei pentru care anumite cuvinte sunt... dificile. Acele cuvinte pe care nu le poţi arunca pur şi simplu în discuţie, pe care nu le poţi trafica liber până nu ai explicat în prealabil nuanţele care îl însoţesc... Cuvinte livrate împreună cu propriile lor instrucţiunile de folosire.

Unul din cuvintele mele dificile este acasă. Pe de o parte, datorită lui Noica și "Simplelor introduceri la bunătatea timpului nostru", pe de altă parte datorită acestei călătorii în care uneori uit că mă aflu şi care mă transformă în ceva nou, un ins care fiind atât departe de casă, și-o pierde: un homeless deci.

Călătorii nu cred în edificii; nu în edificiile proprii, cel puţin. Acestea sunt mereu ale altora, iar noi suntem trimişi să le descifrăm poveştile, să le creem noi înşine uneori, să le descriem în cuvinte, ducându-le astfel mai departe; însă nimic mai mult.

Locuiesc aşadar, ca mulți alții, într-un adverb. Câtă vreme acasă nu mai este edificiu, ci devine un sistem de semne, simboluri şi proiecţii. Pe care îl duci după tine, cu puţinele lucruri pe care le mai ai, oriunde ai merge. Acasă e definiţia alăturării tuturor acestor lucruri: omnia mea mecum porto.

Acasă, casa concretă în care am locuit, timp de nouă ani, de unul singur, a fost o agora. Eu o numeam pe atunci, însă altfel: o enclavă. Locul meu de linişte, de normalitate, locul în care eram, cum să spun... cuminte. Locul în care mă regăseam după pierderi scurte, repetate și obositoare, locul în care la sfârşitul zilei abia, începeam să respir, locul în care îmi abandonam armura, singurul loc în care eram vulnerabil și mi-era bine așa. A fost o agora pentru că era un loc al prieteniei și a întâlnirilor. Dincolo de toate, era o mare îngăduință care știam să o așezăm fiecare între noi și care uneori, doar acolo era posibilă. Niciodată nu era mai frumos gestul de curtoazie pe care un mare păcătos îl face în fața altuia ca el, decât la mine acasă. Era genul de loc care scotea, cu ușurință, ce e mai bun din tine, datorită celor aflați acolo și atmosferei pe care ei înșiși o creau. Serile în care ele găteau pentru ei, dar mai ales, ei pentru ele, serile de poezie (de atunci nu se mai recită decât în vălătuci de fum, cu oameni șezând pe podea), serile de dans ale noastre și ale rușinoaselor balerine, serile de jam la clape și chitară. Locul în care se încingeau cele mai aprige polemici și cele mai nerușinate petreceri; locul în care s-au văzut pentru întîia oară oameni care au sfârșit prin a fi împreună în frumoase relații, unele nici acum încheiate. Locul care a fost martorul nașterii ACTIV-ului, "Vacii", proiectelor și protestelor noastre împreună. Toate acestea deci nu într-o casă, ci în sensul cuvintelor lui Socrate, într-o veritabilă agora.

Nu știu dacă voi reuși să transform și noua casă într-un astfel de loc. Ceea ce știu este că va fi în inima unui oraș vișiniu: orașul cu turnurile înclinate și cu cea mai veche tradiție academică din lume. Orașul care are, ca puține altele, propria sa agora (încântătoare dezbateri publice care cheamă laolaltă intelectuali, activiști și simpli oameni, provocați să își reconfirme implicarea publică urcându-se pe un mic scăunuel de la care se ia cuvântul). Noua casă, ca și cea veche, va fi o invitaţie adresată prietenilor, oricare ar fi ei, de a se reîntâlni. Pentru a-şi bea cafeaua împreună, pentru a fuma din narghilea, pentru a asculta jazz ca nicăieri în altă parte, pentru a găsi ultimele cărți sau reviste, pentru a juca poker pe bani sâmbăta seara, pentru o partidă de foosball sau canastă. Aici se va cânta la violonecel și la trompetă, se va dansa ca odinioară, se va râde cu poftă și se va găti divin. Aici va fi locul de întoarcere din marile călătorii ce vor urma, iar părăsirea acestuia va însemna părăsirea țării și, poate, a continentului. Nu ştiu cât de mult va asemăna unei intrări în Rai, dar scrise la intrare sau nu, sensul acestor cuvinte vor fi respectate: Be not unhospitable with strangers, lest they are angels in disguise... Iar noua mea casă se află pe strada Îngerilor.

Nevoia de schimbare

2010-03-17T14:19:00.000-07:00

Nevoia de abandon și alt început capătă accente exotice atunci când trăieşti într-o societate statică, poate chiar provincială, care a rămas puțin în urma mersului lumii, care şi-a pierdut tempo-ul.

Nevoia de schimbare vine din prelungitele tăceri care lasă locul marilor dialoguri (dintre toate, cel cu tine însuţi) ce te fac să descoperi justa valoare a lucrurilor din jurul tău. Iar cifrele, parametrii, indicii şi vectorii care te ajută în deciziile de zi cu zi nu mai au aici nici o valoare.

Deşi va fi descrisă, ca şi până acum, în termeni bruţi şi definitivi, nevoia de schimbare are ceva din vagul natural şi armonios a lucrului care îşi schimbă forma şi destinaţia, rămânând în continuare acelaşi.

Nevoia mea de schimbare are de a face cu investițiile pe care le fac (în locuri, oameni și mai ales idei) iar o alegere bună este atunci când în urmă rămâne ceva superior lor; e nevoia de a lăsa mai mult decât urmele pașilor în deșert.

Cum bine spunea o frumoasă (ce se vede cântând protestatar în burqa) , singurătatea este o chestiune de imaginație, rătăcirea este una de perspectivă, până la urmă nici măcar nu mai există; reperele sunt date de conturul proiectului tău şi niciodată nu am fost mai fragil ca în faţa acestei proprii judecăți.

Nevoia de schimbare... Voi renunţa la ea atunci când voi fi acceptat cu braţele generos deschise de locuri şi oameni cărora le voi spune că sunt o poezie din ancestrale blesteme şi binecuvântări ale unui loc unde o lume se termină, o alta începe şi amândouă se topesc în mare.

Chipurile sfântului Petru

2010-03-08T14:31:00.000-08:00

"Ţin să spun mulţumesc tuturor acestor Sfinţi Petru coborâţi pe pământ, acestor sfioşi care ne-au bucurat apoi s-au retras cavalereşte şi impecabil din viețile noastre". (Călătoria lui Haiawatha)

Chipul sfântului Petru în acest caz era roșcovan, cu părul scurt, cu ochii albaștri și vii, un chip rotund, plin de surâs, indignare și viață. Ea e Flori, un nume care rezonează puternic în memoria mea afectivă, răscolind printre amintiri ce aduc la suprafață o perioadă fascinantă cu oameni în mod esențial nepăsători, generoși și împliniți. Aveam 17 ani când am cunoscut-o, iar bucuria acestei întâlniri, care nu a durat mai mult de câteva săptămâni, m-a îmbogăţit pentru jumătate de viaţă.

Fusese pentru o vreme jurnalist la Cotidianul. Disprețul ei pentru rutină, tipicari şi locuri comune precum şi fascinanta ei libertate (pe care abia mai târziu, când începeam să îi calc pe urme, aveam să o înțeleg mai bine) nu o puteau recomanda altcumva decât freelancer, un concept (mai degrabă absent în jurnalismul românesc de acum 10 ani ) pe care ea însăși pare să îl fi inventat. Avea flexibilitatea de a scrie articole din orice domeniu: îmi povestea cum a torturat un medic într-un interviu de jumătate de zi până a reușit să scoată un material pe înţelesul tuturor despre gerontologie. Altă dată îmi spunea cum a aruncat pe piață știrea (celebră la acea vreme) cu Miron Cozma și cu telefon mobil în penitenciar, vânzând pontul celor de la EvZ. Nu am întrebat-o cum a dat peste știrea asta, însă începând să o cunosc, nu prea mai era nevoie.

În toată perioada petrecută împreună au fost trei sau patru lucruri pe care de la ea am învăţat să le fac cu atât de multă poftă: să beau cafea, să înjur, să râd și să cânt în gura mare. Am petrecut cele câteva săptămâni într-o eliberatoare bucurie, cântând unul de gâtul altuia câte jumătate de zi, trăncănind despre pățanii aproape incredibile, despre aspiraţii ridicole şi curajoase, printre ceşti cu zaţ şi scrumiere fumegânde. Împreună aveam să pornim acea investigaţie pentru Cotidianul.

Ultima oară când ne-am văzut a fost la ea, de această dată, la București. S-a întâmplat să pierd trenul către Timișoara, unde mergeam pentru un interviu. Iar ceea ce trebuia să fie 3 zile în Timișoara, s-a transformat imprevizibil în două săptămâni la București. Viața alături de Flori nu era nicidecum liniștită și, după o groază de peripeții, aveam să ajungem la Spitalul de urgențe Floreasca.

Am mai vorbit o dată s-au de două ori după aceea, după care viața ne-a purtat pe fiecare mai departe. Eu aveam să dau bac-ul și să intru la jurnalism, iar ea avea să ajungă la Limassol și, de acolo, mai departe.

Mă gândesc întotdeauna cu drag la ea. Această perioadă, după Florența, a venit şi cu o dificilă întrebare care priveşte femeile ce renunţă (sau nu) la pragmatism în favoarea necunoscutului. În această perioadă mă gândesc cu atât mai des la ea. Nu am apucat să îi dau de ştire că nu mai sunt jurnalist, cum nici ea nu a mai fost. Că nu mai sunt nici ONG-ist, cum nici ea nu a mai fost manager la Club A. Că am aruncat compasul peste hartă într-o rătăcire similară şi că mă voi urca curând la fel ca ea într-o barcă ce mă va duce către alt necunoscut.

Poate cel mai important lucru, nu am apucat să îi spun că dacă, într-o zi, voi începe această tradiție ca o dată pe an, mereu în martie, să scriu despre femeile de care extraordinarul vieţii m-a legat, prima despre care voi scrie va fi ea.

Sunt, însă, optimist. Conduşi de imprevizibil, oamenii asemenea se vor întâlni mereu o a doua oară.

Eșec

2010-03-03T12:50:00.000-08:00

Wait only for my boot heels to be wanderin’,
I’m ready to go anywhere, I’m ready for to fade
Into my own parade, cast your dancing spell my way.

Pentru că lucrurile trebuie duse până la ultima lor consecință, cu riscul de a le duce în zone periculoase, am deschis o discuţie pe toate fronturile despre discriminare. În Italia profund divizată între septentrional şi meridional, în Italia acoperită de rușinea discriminării rasiale din Lampedusa până la Verona, în sfârșit, în Italia Ligii Nordului, deci un partid extremist aflat la guvernare, o discuție deschisa despre discriminare este cel mai dificil lucru posibil. Pentru că sunt lucruri pe care unii nu sunt pregătiţi să le recunoască şi ceilalţi nu sunt pregătiţi să le asculte, tema a devenit subiect tabu. Am forţat, totuşi, nota şi am provocat această discuţie; efectul a fost, desigur, dezastruos.

Am fost respins la examenul de admitere la master. Am cerut la scurt timp motivația comisiei și aveam să aflu că pierdusem exact pe ce mă recomanda, deci pe experiență. Cred că m-aş fi simţit de o mie de ori mai împăcat dacă mi s-ar fi spus că ei bine, nu cunosc atât de bine cum credeam limba engleză. Mi s-a spus că deși sunt foarte motivat, îmi lipsește experiența, la fel cum îmi lipsesc şi alte cursuri în domeniu. Nu cred că am fost niciodată mai indignat și dezamăgit ca în acele momente, când ascultam cum o voce caldă îmi prezenta politicos și sec paradoxul criteriilor bifate și ratate în același timp și în fața mea se făceau țăndări onestitatea intelectuală și tradiția academică. Schema de evaluare a studentului standard mediu în ajutor umanitar diferă de la cer la pământ cu portretul robot al celui imigrat în aceste locuri. Un clivaj enorm acoperit în întregime de locuri comune care spun că naţionalitatea îţi dictează comportamentul, îţi dirijează parcursul și, în final, îți marchează destinul. Iar din acest punct de vedere, nu aveam decât să mă duc să îmi confirm profilul național la jurnalul de la ora șapte; lumea întreagă este mai liniștită atunci când mai degrabă i se confirmă așteptările pentru că - nu-i așa? - știe ea mai bine. Ce ironie - eu vorbind în România, la vernisajul unei expoziții de artă fotografică, despre realitatea lui Mailat și despre nevoia constantă de a schimba perspectiva, de a înţelege alte puncte de vedere.

Spre sfârşitul dialogului, m-a invitat să încerc din nou, anul viitor. I-am răspuns, la fel de sec: experienţa mea va fi exact aceeaşi şi peste un an, plus un eventual stagiu de voluntariat la Crucea Roşie.

Lucrurile începeau să îşi piardă sensul lor firesc, răzvrătirea proprie începea să se întoarcă împotriva mea. În urma acestor discuţii despre discriminare, fusesem invitat să plec din ţară dacă nu am de gând să mă împac cu situaţia. Pe bună dreptate: dacă ceva nu îţi place, nu ai decât să refuzi. Nici vorbă despre o a treia posibilitate, care îmi fusese livrată tot sub formă de protest: îmi spune frate-miu, în primele zile de la sosire că am venit să îi schimb şi ţara asta. Am râs cu poftă: nu ştiam că voi încerca şi că apoi voi renunţa.

Unele nedreptăţi (ca şi unele eşecuri) sunt, cu adevărat, foarte greu de asimilat. M-am retras departe de toate aceste lucruri, la înălțimea de unde insuficiențele își pierd conturul și ascuțimea, la înălțimea planului general. De la această înălțime, cele mai multe din lucruri sunt lipsite de utilitate, dar o capătă imediat ce le îmbogătești cu propria voință. Doar sentimentul meu natural de vină neștiută ce își caută compensarea (nu vă faceți iluzii, îl avem cu toții) mă împinge spre ajutor umanitar. În logica mea de ins care vine în urma nenumăratelor generații de oameni crescuți în spiritul creștinismului, am fost învățat să cred că bucuria, satisfacția ca sentiment trebuie să vină pe urma unei suferințe, a depășirii unor mari neajunsuri, că fiecare victorie vine în urma unui sacrificiu. Că nu poți fi fericit dacă nu i-ai plătit prețul cuvenit și, dacă totuși nu l-ai plătit, o vei face imediat după. De ce să fac, până la urmă, ajutor umanitar? Și de ce în aceste condiții, care mă silesc la cel mai degradant sentiment pe care l-am trăit până acum, cel de resentiment provocat de o falsă inegalitate, cel de discriminare?

Am zâmbit calm şi înţelegător. Locul meu nu se mai află aici, dacă s-a aflat vreodată. Undeva, în depărtare, se află oceanul, dincolo de care lumea pare că se sfârşeşte. Acesta este un incident de parcurs, locul spre care mă îndrept este acela. Locul spre care mă îndrept este o plajă nesfârşită, care este, întreagă, a mea, aşa cum este a nimănui. Acolo se află o mână de prieteni, o frumoasă, o sticlă de vin roșu, mult soare și o placă de surfing. Nu am nevoie de nimic mai mult. Aștept refluxul. Într-acolo mă îndrept.

Scrisoare din Paris

2010-02-18T12:36:00.000-08:00

Un fel de a spune.

Dragă Edu,

Am ajuns la Paris la o săptămână după ce vizitasem Mantova, urmărind traseele acestei geografii afective (despre care te-am auzit cu bucurie vorbind la rândul tău,), geografia unei lumi desenate în sentimente, în chemări venite dintr-un intim despre care nu știu să vorbesc, o geografie desenată în provocări pe care le aruncăm (și unul, și altul) scandalos în direcția destinului. Îmi găsesc cu greu cuvintele cu care încep această scrisoare începută la Paris și care am continuat să o scriu în fiecare zi, timp de aproape o săptămână, în nopțile lungi petrecute în tren și diminețile ce le-au urmat în mici cafenele cu oameni grăbiţi când, întorcând cartea cu paginile în jos, deschideam nehotărât caietul de însemnări.

Deasupra Bologniei răsărea soarele unei dimineți călduroase de sfârşit de iarnă când am decolat spre Franţa şi nimic nu mă putea pregăti pentru frigul cumplit care m-a întâmpinat la sosire, iar ninsoarea cu fulgi mari m-a făcut să mă gândesc la Parisul de sufragerie din acele suveniruri care întoarse cu fundul in sus, stârnesc o ninsoare similară deasupra turnului Eiffel, Notre Dame-ului şi Arcului de triumf în miniatură.

Cred că, într-un fel anume, aş putea spune că am făcut, de-a lungul celor două zile, turul unui mic glob de sticlă umplut cu fulgi, dar nu a fost aşa până la capăt. Pentru că nimic în aceste două zile, nu a avut fost poleiala artificialului. Mă plimbam deja de o bună bucată de vreme (rătăcit, într-o oarecare măsură) pe străzile orașului și nu puteam să nu îmi amintesc de Maiakovski şi, de altfel, de jumătate din cultură rusă îndrăgostită iremediabil de cea franceză. De altfel, de multe ori mi-au venit în minte, cum ți-am spus, cuvintele lui Andrei Makine din "Franța pe care am uitat să o iubim". Eu nu uitasem; începeam să învăț.

La un moment dat descoperisem cu umor îngrijorat, urmat de o sănătoasă nepăsare, că îmi pierdusem aparatul de fotografiat (unul dintre ele) în Louvre. Cine l-a găsit a putut vedea fotografii ale monumentelor mari și mici, într-o înșiruire frântă de imagini ale unor plante mediteraniene acoperite de fulgi pe terasele largi ale câte unei clădiri, sau mici manifeste lângă statuia lui Churchill de lângă Musee de Petit Pallais. Oricine l-a găsit nu va putea vedea, totuși, că aceste imagini se opresc mult înainte de a ajunge la Louvre. A fost momentul când am încetat să mai aduc imaginile în fața obiectivului. Gestul își pierduse sensul, nu mai avea nici un rost; vânătoarea se terminase.

Acesta a fost momentul când, aşa cum spuneam, am început să mă îndrăgostesc de Paris. Iar iubirea unui hoinar balcanic faţă de locurile care îl fascinează este neiertătoare. Tot ceea ce a urmat a fost o bucurie din ce în ce mai mare, din ce în ce mai calmă. Era trecut demult de miezul nopţii când, într-o cafenea de pe Boulevard Montmartre, mi-am dat seama că nu voi putea merge mai departe fără a-mi lega destinul de aceste locuri, că neurmat acest gând mă va urmări peste tot, mă va apostrofa şi îmi va cere socoteală.

Dar era mai mult decât atât. Dragă Edu, eram împreună în ultima ta zi de facultate, atunci când se spun lucruri importante pe care cei mai mulți în scurt timp le uită, atunci când fiecare promite celuilalt că se vor reîntâlni peste ani, uneori fără a ști, alteori fără măcar a crede în adevărul acestei promisiuni. În acea zi unul din vechii tăi profesori a spus ceva la fel de important ca şi Anrei Codrescu, cu aceeaşi ocazie. A spus că fiecare trebuie să găsească locul în care e nevoie de el. Pentru mine, aceste cuvinte au venit puțin răstălmăcite. Fiecare trebuie să îți găsească locul din care nu va vrea să se mai întoarcă niciodată. În acea noapte, în acea cafenea, am găsit poate acel loc. Bunul meu prieten, am găsit, poate, Ithaca mea.

A doua zi cineva îmi pusese o cafea în mână, de jur împrejur se făcuse dimineață, eu însă eram pierdut în aceleași gânduri. O dimineață însorită, caldă și calmă mă făcea să cred că ceea ce simt s-a împrăştiat peste tot în jurul meu. Și din acest motiv, nu am avut nici o tresărire când am ajuns în faţa anticariatului Shakespeare and Company. Întâlnirea a venit ca cel mai firesc lucru din lume. Intram în Shakespeare and Co. aşa cum ştiam că o voi mai face de mii de ori de acum înainte. Cum îmi voi bea cafeaua acolo, cum voi împărţi aceeași bucurie a acelorași cărți cu oameni pe care îi întâlnesc pentru întâia oară, cum în serile de luni voi fi mereu acolo la lansări de carte și dialoguri cu autorul. Îmi place să cred, dragă Edu, că acesta este unul din locurile care, pe de o parte, ne merită și, pe de alta, ne așteaptă.

Fiecare călătorie vine cu alte şi alte destinaţii şi cum tocmai aflasem că am trecut toate examenele de admitere la master, singurele lucruri la care mă gândesc, de când am ajuns acasă, acum două zile, sunt Madridul și Guernica spre vară și Parisul ca viitoarea mare destinație.

Acasă e un început frumos de primăvară, cu seri calde şi mai senine şi cu dimineţi scăldate în soare. Călătoriile acestor ultime săptămâni au venit, așa cum știi, cu miza lor intimă și cu tardive gesturi necesare; într-o după-amiază călduroasă ca cea de astăzi mă gândeam la acest binecuvântat blestem de a merge, de fiecare dată, mai departe.

Al tău bun prieten,

Îmbrăţişare

2010-02-09T07:59:00.000-08:00

Întrebat ce este iubirea, un puşti de clasa a VI-a a răspuns: pentru mine, iubirea este atunci când doi oameni ar putea trăi fericiţi dacă şi-ar schimba vieţile între ei.

Era ceea ce avea să fie numită cea mai frumoasă știre din istoria jurnalismului. Exact trei ani mai târziu, pe urmele acestei știri ajunsesem, într-o dimineață de duminică, la Mantova.

La 40 de kilometri sud de Verona, pe un sit arheologic din apropierea orașului Mantova, au fost descoperite la San Giorgio trupul unui bărbat şi cel al unei femeie, ghemuiţi pe pământ, faţă în faţă, cu braţele unuia în jurul celuilalt. Descoperirea datează din perioada neoliticului, având între cinci şi şase mii de ani.

Povestea Îndrăgostiţilor din Mantova nu este singura de acest fel din lume. Există o descoperire similară în Iran (situl arheologic de la Hasanlu) în care un el şi o ea au fost găsiţi, mii de ani mai târziu, unul în braţele celuilalt; acum se află într-un muzeu în Azerbaijan.

Şi există, desigur, poveştile nespuse sau uitate ale timpului nostru. Aproape nimeni nu mai ştie de Ştefan Popa şi de Silvia Lia Voicu. Ștefan Popa era Ștefan Augustin Doinaș, iar Silvia Voicu era Irinel Liciu. Din iubirea lor a venit poezia cu mărul tăiat și povestea acestei iubiri s-a sfârşit pe 25 mai, în 2002. A doua zi, după ce el murise, ea a scris un bilet de adio în care spunea că, fără el, ea nu vrea şi nu poate continua să trăiască...

Se întâmpla cândva, la răsăritul umanității așa cum o cunoaștem astăzi, înainte de zămislirea marilor religii ale lumii, atunci când doar se bănuia că există ceva mai mult decât noi înșine și, în lipsa a orice altceva, acest mai mult era cel de lângă noi. Îmi place să cred că o lume lipsită de istorie și reperele trecutului, de dramele și nefericirile lui, o lume în care lucrurile abia încep să capete nume, o lume în care nu există decât promisiuni, e o lume simplă. Mergând pe străzile pietruite ale Mantovei, am gândit că această lume simplă, câteva mii de ani mai târziu, nu a încetat să existe niciodată.

Burqa & niqāb

2010-02-06T11:18:00.000-08:00

Fiecare interdicție începe în câteva locuri: în spitale, școli și în celelalte servicii publice. Acolo se văd pentru întâia oară restricţiile civile, atât de numeroase în ultimul timp. Între timp, în Italia şi Franţa se pregăteşte o nouă interdicţie: aceea de a purta vălul islamic (burqa sau niqab) în spitale, școli și în celelalte servicii publice.

"Majoritatea europenilor refuză Islamul politic şi simbolurile acestuia. Şi burqa este parte a Islamului politic" (Naser Khader, citat de CNN). "A purta burka sau niqab este o opresiune asupra femeii. Şi mulţi musulmani sunt împotriva acestui lucu", continuă el.

"La constrângerea reprezentată de această măsură, majoritatea a ţinut să adauge umilirea publică. Pentru aceşti paranoici ai identităţii franceze trebuie deci ca aceste femei, totuşi mai mult victime decât vinovate, să fie arestate pe străzi şi amendate" se afirmă, pe de altă parte, în Liberation.

Pentru italieni, care altminteri nu au mari probleme nici cu Islamul, nici cu voalul, lucrurile sunt ceva mai clare. Nu se vorbește despre cultura și civilizația europeană, care a devenit atât de ermetică și de sensibilă, că se simte asediată, în întregul ei, de cîteva femei care poartă voal. Nu se vorbește nici despre protejarea identității și democrației de veche tradiție, ci despre lucruri mult mai simple: ordinea publică. Liga Nordului (o aberație căreia doar un ins de speţa lui Berlusconi îi poate oferi cadou guvernarea la cele 11 procente de la alegeri) bate calul mort al ordinii publice, plecând de la o ridicolă lege din 1975 care interzice purtarea unei batiste, a unei căşti sau a unei măşti pe chip în locurile publice.

Lucrul cel mai periculos în dezbaterea publică europeană este manipularea ieftină pe care o practică inclusiv Naser Khader, inițiatorul legii daneze anti-voal. Dacă tot este să fim intoleranți, atunci să fim până la capăt. De când vorbește un sirian în numele majorității europene? Şi cât de bine cunoaşte el această majoritate? Unde se află aceasta şi unde şi-a exprimat ea refuzul asupra vălului islamic? Şi de ce vălul ar avea un mesaj politic şi nu unul religios? Dincolo de lucrurile astea, vălul nu reprezintă o opresiune la adresa femeilor, ci modul de a-şi conserva identitatea religioasă. Puteţi citi mai multe despre acest lucru aici.

Libertățile civile se degradează din ce în ce mai mult pe argumentaţii din ce în ce mai stupide. Mă simt din nou ca acasă, într-un regim post-totalitar care mă ia de prost la tot colţul, încercând să-şi legitimeze abuzurile. Scanerul corporal instalat pe aeroportul Heathrow, şi de care vom da din ce în ce mai des, a venit în urma incidentului din decembrie, în care un terorist a reuşit să detoneze o bombă pe cursa Amsterdam-Detroit. Din lamentabilul eşec al serviciilor secrete de a se coordona a rezultat o nouă încălcare a drepturilor mele fundamentale ca cetăţean. Care, dacă am înțeles eu bine, trebuia să fie protejat în libertatea lui şi nu viceversa. Iată cum o dezbatere despre islam devine hârtia de turnesol a neputiințelor noastre.

Și totul pare să sfideze bunul simț în elementarul lui. Lăsând voalul islamic la o parte, mă întreb: de când mama naibii nu am eu voie să port mască?

Montparnasse

2010-02-05T12:19:00.000-08:00

Într-un final, măcelul se terminase. A fost momentul când descoperisem un nou rid de-a lungul frunții și când povestea avea să fie (pentru a câta oară?) alta. E ceva măgulitor şi deranjant în acelaşi timp în a ști că ai intrat atât de adânc în intimul altuia și că aparții ție, dar și celuilalt deopotrivă. Mă scufund în timp și mă înclin recunoscător în faţa tuturor acelor momente în care doar credeam că totul este posibil. Deşi parcă era mai bine în încertitudinea aia, în urmele ei de necunoscut și între cele două brațe întinse către ele, abandonez fără a le putea uita toate acele lucruri care că m-au însoțitit până aici.

Se apropie din nou Mardi Gras, săptămâna viitoare începe Le carnaval de Nice, mâine va fi o altă dimineaţă şi nimic nu mă poate face să uit că livet är en fest.

Student la UniBo

2010-01-30T09:05:00.000-08:00

I-am sfătuit să se ducă să vadă lumea (dar fără armă la ei) timp de cîţiva ani şi să ajute popoarele să capete apă potabilă, doctorii şi acces la Internet – aşa, ca să se uite şi ei la Animal Planet, cum facem noi. Le-am spus ce naşpa e să creşti sub o dictatură şi cum astfel de lucruri sînt pur şi simplu rele, nu ca hîrtia şi plasticul, care pot fi ori bune, ori rele, depinde de cine vorbeşte. Le-am spus că Războiul e rău şi să nu creadă pe nimeni care le spune că războiul care se derulează acum poate fi bun sau rău, depinde de cine vorbeşte. Apoi am enumerat primele două nevoi ale fiinţei umane, care sînt, în această ordine: Apa şi Curajul. Am adăugat: Curajul, nu Petrolul. (Andrei Codrescu)

Când mă voi întoarce de la Paris, voi merge la Bolzano (undeva în Alpi, la frontiera Italiei cu Austria) pentru a susține interviul motivațional. O spun din start, habar nu am ce le voi spune acelor oameni.

Că am fost un adolescent crescut printre oengiști, care chiulea de la școală pentru a asculta jazz cu prietenii în bar, încercând să pună pe picioare proiecte imposibile pentru acea vârstă. Că făceam investigaţii pentru ziarul Cotidianul la 17 ani (care nu au fost publicate niciodată), cum ar fi cea despre traficul de droguri în liceele din Brăila, sau despre violul unei tinere de 17 ani urmat de sinucidere (ziceau ei) sau de crimă (ziceau părinţii şi câteva probe); un raport medico-legal făcuse lumină și acuzatul (un interlop local) fusese achitat.

Poate le voi spune cum, împreună cu prietenii cu care ascultam jazz în timpul liceului, am lucrat în nenumărate organizaţii neguvernamentale: de la Liga studenţilor la Pro Democraţia. Obosesc doar amintindu-mi de acea perioadă în care ziua mergeam la cursuri, seara la sedinţa de redacţie, noaptea o petreceam pe tren scriind comunicate de presă, iar dimineaţa ne întâlneam cu cei din ţară şi cu ministrul educaţiei. O să încerc să le explic cum am încercat şi eşuat să trecem prin parlament legea educaţiei superioare, cum încercam să facem politici publice pe vremea lui Năstase şi cum se alocaseră 34 de milioane de euro pentru reabilitarea căminelor studenteşti din ţară, acum şase ani.

O să încerc să le explic cum în alt context, dar în aceeaşi perioadă, am învăţat cum se poate face un protest spontan în cinci oameni şi un val de sîrmă ghimpată, atunci când te afli printre oameni care cred la fel de mult ca şi tine în ceea ce faci. O fotografie cu nişte răstigniţi pe acea sîrmă ghimpată din faţa universităţii a rămas amintire în ziarul de a doua zi; toată lumea ne numea nişte nebuni, însă până la urmă, nimeni din cei care ne priveau nu ni s-au alăturat.

Pe de altă parte, înainte ca alegerile în Republica Moldova să fie câștigate de către comuniști, fusesem cu aceiași prieteni, la un miting de protest împotriva deciziei autorităților moldovene de a folosi așa-numita limbă moldovenească. Eram acolo din pricina limbii române, însă peste tot în jurul nostru se vorbea în rusește. Atunci am aflat pentru întâia oară cum unele cauze sunt, din start pierdute, atunci când nu te afli alături de oameni care nu cred la fel de mult în ceea ce faci.

Voi încerca să le spun cum mi-am petrecut zile și nopți împreună cu cei de la Pro Democrația, coordonând câteva sute de observatori la alegerile locale și parlamentare, studenți ca și mine, unii dintre ei jigniți, agresați, umiliţi, dar care se țineau totuși de gâtul ăstora având la ei un ghid de fraudare a alegerilor, legea electorală și un telefon mobil. Le voi spune, mai departe, cum am plecat și din Liga Studenților, și din Pro Democrația, și de la ziarul pe care îl conduceam, în momentul când, în atâta ticăloșie, nimeni nu îmi mai putea da încredere că mă bat pentru democrație, nu pentru interesele lui X. Iar X se află undeva pe la începutul topului 300 al celor mai bogaţi oameni din România.

Student la UniBo... Poate va fi suficient să le vorbesc despre ACTIV (Acţiunea tinerilor voluntari) şi despre SMURD. Să le vorbesc, cum am făcut-o şi aici, despre proiectele interne precum "re:@ctiv" și "Vaca" sau despre "Dialoguri în democrație" finanțat de Ambasada Statelor Unite în România și susținut de Universitate prin Facultatea de filosofie. Am încercat imposibilul cu acel ultim proiect, impecabil ca inițiativă, comunicare, organizare și desfășurare, însă punctul lui forte a fost cel care l-a condus spre eşec: am lucrat, cum se spune, cu materialiul clientului. Cu tinerii de astăzi, fie ei elevi sau studenţi. Atunci am aflat, cu adevărat, că România este ţara fierului rău. Fierul rău este numit în popor materialul care, lipsit de flexibilitate, nu se pliază natural, care nu poate fi modificat, cu care este imposibil să lucrezi. Învăţul dezvăţului, spiritul critic şi reconsiderarea normei sunt lucruri rare în partea locului, silite la camuflaj şi auto-izolare.

Ultimele lucruri pe care le-aș putea spune ar fi despre SMURD. Cum am lucrat în Urgenţe ca asistent medical, la SMURD ca paramedic şi, de vreo câteva ori, ca şi comandant de echipaj. Aproape un an de zile l-am petrecut în gărzi de 12 ore, de 16 sau chiar de 24 de ore, alături de cei mai buni profesionişti. Am fost unul din cei puţini care şi-au făcut perioada de debutant în elita medicinei de urgențe românești. De-asta nu pot accepta mizele mici și standardele joase. Mi-am dat seama de acest lucru din momentul când părăsind spitalul, în urma mea, foștii mei colegi alergau spre mașini pentru a merge la caz și, din motive care ţineau de o ţară blestemată din estul Europei, nu mai puteam fi alături de ei.

Voi putea spune, oare, vreunul din aceste lucruri? Mă voi afla în faţa unei comisii care pregăteşte oameni pentru a fi trimiși în cele mai îngrozitoare locuri din lume. Locuri unde, în lipsa raţiunii, se întâmplă lucruri care depășesc puterea ei de înţelegere. Voi putea fi unul din acei oameni? Întrebări pe care mi le puneam ieri dimineață, în micul meu ritual al cafelei, pe care îl fac mai ales în acele zile la sfârșitul cărora știu că se va întâmpla ceva important, ceva esențial. Întrebări pe care mi le puneam în tren citind poveștile supraviețuitorilor Holocaustului, știrea despre fetița împușcată în cap de către poliția din Haiti pentru că furase două scaune şi despre pirații din Somalia care vor contribui şi ei cu ajutoare către Port-au-Prince. Întrebări pe care mi le puneam în biroul în care o chimistă care avea să îmi decidă soarta ca viitor student, vroia să știe ce mă recomandă pentru acest master.

Când mă voi întoarce de la Paris, voi merge la Bolzano (undeva în Alpi, la frontiera Italiei cu Austria) pentru a susține interviul motivațional. În urma acestui interviu se va decide dacă voi fi sau nu acceptat. Tot ce ştiu este că unul din viitorii colegi este din Pakistan, a făcut facultatea la Islamabad și a trecut, ca și mine, prin furcile caudine pentru a se înscrie la Masterul în "Medierea conflictului - operator umanitar pe timp de pace". Sau pentru a deveni, cum se spune, student la UniBo.

Later edit: Despre proiectul "Dialoguri în democrație" și eşecul voluntariatului în România, pe blogul lui Edu, aici.

Iaşi

2010-01-24T15:44:00.000-08:00

Acelui cititor din Iaşi care intră, din când în când, şi pe acest blog: Edu a scris o însemnare în care vorbeşte despre talanga de la Junimea, urmaşii lui Jim Morisson şi serile cu Grumăzescu. Despre poeziile din Belfast, Sage şi Copou, nopţile pe Ceahlău, oboseala leneşă a tramvaielor de pe străzile înguste într-o dimineaţă cu ceaţă, serile de joi din Taverna, nopţile cu genunchii juliţi şi tălpile goale din Hand. Despre studenţii ăia frumoşi şi nebuni care nu credeam că mai există, în preajma cărora am fost, pentru una din puţinele ori în viaţă, sfios. Toate lucrurile astea într-o declaraţie de iubire, niciodată târzie, întotdeauna necesară. Aici.

Îmi este un dor cumplit de Iaşi.

Departe de Munchen

2010-01-13T16:33:00.001-08:00

Munchen a rămas, de atunci, un loc în care să ne întâlnim; un an, trei sau zece ani mai târziu. Am făcut acestă înțelegere de a ne întâlni într-un oraș pe care să nu îl fi vizitat nici unul dintre noi, pe care să îl cunoaștem împreună. Să fim acei călători care se întâlnesc, la răstimpuri, în mereu acelaşi loc din lume, spunându-şi fiecare povestea, cu aventurile, descoperirile şi primejdiile ei. Să facem din Munchen locul în care ne păstrăm amintirea momentelor petrecute împreună și, într-un fel anume, să fie locul care să ne încredințeze, la nevoie, că totul a fost real și concret.

La Munchen l-aş întâlni pe Bjorn, singurul din câți cunosc pasionat, ca și mine, de medicina de urgență. De bună seamă că învățase, cu mult înainte să ne întâlnim, prima regulă la intrarea în gardă: să fii pregătit în orice moment, pentru orice. Iar nopţile lungi cu mult sânge şi mulţi morţi sunt aceleaşi peste tot, fie că eşti într-un oraş cu două milioane de locuitori sau într-un deşert pustiu de pe front. Ultimul lucru pe care i-l spusesem, la despăţire, a fost See you in Munich. And don’t get killed. Știam de atunci că este posibil să nu ne întâlnim la Munchen sau, dacă ne vom întâlni, va fi cândva, mult mai târziu. A trecut de războiul din Irak; acum este undeva prin Afganistan.

Nu aș putea să îmi închipui întâlnirea cu Aida fără să o văd gonind spre mine şi aruncându-mi-se în gât. Aşa este ea: puştoaica balcanică cu nume superb şi voce răguşită când se emoţionează, pasională şi plină de viaţă, capabilă în acelaşi timp să te doboare la pământ dacă spui ceva greşit despre Bosnia sau drepturile femeilor. Îşi trăieşte viaţa sub privirile de admiraţie sau consternare ale celorlalţi, încearcând să acopere, cu bucuriile ei mici, marele gol al celui pe care istoria îl trimite pe drumuri. Nu aș putea spune exact în ce loc se află acum, dar când mă gândesc la ea, mă gândesc mereu la același hoinar departe de casă.

Christine a călătorit cel mai mult dintre noi. Este cel mai sârguincios turist din câți am întâlnit, încercând mereu să înțeleagă mai bine, să vadă mai mult, refuzând sfios clișeele care i se livrează peste tot pe unde ajunge. Ultima oară când vorbisem, mergea spre Thailanda. Nu știu nici acum dacă a apucat să se întoarcă; vorbisem de multe ori să ne întâlnim, dar dintr-un motiv nedeslușit, nu am apucat, până acum, să o facem. Cum tot dintr-un motiv nedeslușit cred că, până a ne întâlni la Munchen, ne vom întâlni întâmplător pe vreo strădută îngustă într-un loc cu mult farmec şi puţini turişti. Un alt motiv nedeslușit pentru care simt, câteodată, că îmi lipsește.

Morten își trăiește, cuminte, povestea de iubire în cabana de vânătoare din apropierea unui fiord. Atunci când o părăseşte, vine în România pentru a fi înjurat de ţigănci și pentru a merge cu autobuzul fără bilet; își petrece vremea în poate cea mai exotică țară din lume și se bucură ca un nebun atunci când orașul rămâne, suprarealist, fără apă caldă. Dincolo de toate lucrurile astea, însă, învață...

Edu este cel cu care creasem, cu mult timp înainte să ne fi întâlnit cu toții, atmosfera asta de generozitate și benevolență, de tâlc și dichis. Țin minte cum era primit cu urale de către toți atunci când intra în încăpere și cum reușeam, târziu înspre dimineață, să ne despărțim cu greu unii de alții. Și știu că atmosfera va fi aceeași ori de câte ori el va fi acolo. În momentele când scriu aceste rânduri, el își desface întregul tuturor trăirilor de până acum în fragmente cât să-i încapă în geanta de spate. Se pregătește pentru acea călătorie din care nu știe când sau dacă se mai întoarce, acea aventură unică şi, în fond, definitivă.

Și mai sunt și eu, povestitorul. You do things that people only think and dream about, îmi scrie Morten. Fiecare în parte, fiecare dintre noi o facem, în felul său. Într-un fel sau altul departe de casă și departe de Munchen, fără a ști când va apare pe compas vreuna dintre ele, fiecare îşi duce povestea mai departe, de oriunde am fi în acest moment. Într-un fel, acest loc a devenit un soi de destinaţie afectivă, acea Ithaca despre care nu se știe dacă mai există, lucru care nici măcar nu mai contează. Există undeva în fiecare dintre noi și mergem acolo, regulat; suntem de acolo. De acolo îmi vine, uneori, încrederea atunci când îmi lipseşte. De acolo înaintez refuzuri către locuri și oameni în preajma cărora nu mă simt împlinit. Probabil tot de acolo am învăţat că întotdeauna, câtă vreme vom merge mai departe, nici unul dintre noi nu va putea fi singur. Chiar dacă va fi undeva, departe, tot mai departe de Munchen.

Niște mult mai bine

2010-01-08T12:51:00.000-08:00

Atunci când nu reușesc să mă enerveze, textele lui Exarhu (precum Zorba, românul sau De ce sunt fericit) mă umplu de bucurie, pentru că dincolo de cuvinte se ascunde un adevăr la care ajung, la rândul meu, de multe ori, în nenumărate feluri. Pentru că vorbește despre acel fel în care unii, din ce în ce mai mulți, nu mai știu să fie firești, nu mai reușesc să fie senini. Plecând de la Kazantzakis şi Panait istrati şi mergând pe urmele rătăcitorilor care descoperă, aproape de final, un mod natural de a fi ei înşişi, Exarhu vorbeşte despre prietenie şi despre libertate ca despre singurele lucruri care contează atunci când nu mai este nimic de pierdut sau de câștigat. "Întotdeauna mi-am imaginat fericirea ca un dans alături de prieteni mei".

Mânuieşte cuvintele într-un fel anume (îi pot recunoaște stilul de la texte, până la sloganuri de campanie - cum a fost cea de la Coke zero) şi ştie să le potrivească în imagini care servesc cadrului general, dar nu este nici primul, nici cel mai bun dintre cei care o fac. Ceea ce îl diferențiază este felul în care vorbește despre life as it should be și, dincolo de toate, pasiunea cu care vorbește despre autenticul unei bucurii care ne lipseşte, care este puţin (doar puţin) mai încolo de limitele minimului confort, ale uzuanțelor și ale regulilor: bucuria veritabilă care se ascunde acolo unde încep micile evadări.

Did a scris de curând un text care vorbește în același spirit despre simplitatea bucuriei şi modul ăsta în care o transmitem.

"- Ce faci?

- Mult mai bine decât atunci".

Nu există un atunci foarte bine plasat în timp. Există momentul acesta, acum, când mi-e mai bine decât oricând; mult mai bine. Replica aparţine unui puşti de doar câțiva ani.

Invitația, în cele din urmă, este simplă de tot, și cum este început de an, haideţi să haidem și, împreună, să facem niște mult mai bine.

Cum am fost turist la Roma

2010-01-04T10:38:00.000-08:00

"Întreaga mea viaţă am avut această trăire: ori de câte ori mă apropii de oameni care, dacă nu ar fi existat aşa cum există, dacă nu ar fi apărut în viaţa mea, dacă nu ar fi fost acolo, m-aş fi înecat. Sau fără ei viața nu ar fi fost aceasta. De aceea, atunci când mă întorc, o fac cu acea puternică strângere de inimă pe care o ai când întâlnești în locuri iubite, oameni iubiţi. Peste tot în lume, această situație poartă numele de acasă. Dar dacă mi-aș lăsa deciziile pe seama sufletului, m-aș fi dus să beau o cafea decât să vin să îi văd." (Femeia cu mistere)

E ceva straniu în aceste distanţe care pe unii îi apropie, pe alții îi depărtează şi mai mult. Uneori pare că au trecut doar câteva zile, alteori pare că au trecut ani întregi, însă fiecare întâlnire cu cei la care ţin fără să ştiu (poate) să o arăt, cu acei oameni care simt că mi-au fost întotdeauna aproape are ceva răvăşitor în ea. Într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta.

Aş fi vrut să pot explica că încă funcţionez în regim de avarie, că neliniştea acestei perioade (departe de a se fi sfârșit) ascunde furia războiului din mine, că aceste călătorii nu sunt un moft, ci vin totuși în urma unei pierderi şi ca un răspuns la ea. Mandatar al unor investiţii afective necondiţionate (niciodată nu am simţit că le-aş merita), prietenii sunt singurii în faţa cărora răspund şi, la o adică, singurii pe care i-aş putea dezamăgi.

***

În reușita fiecărei călătorii, se spune, ai nevoie de puțin noroc. Iar această sâmbătă, călduroasă ca o zi de mai, a fost singurul lucru de care mai aveam nevoie pentru a face această călătorie una perfectă. Lucrul de care îmi era cel mai teamă era să nu întâlnesc un nou Milano: acel tip metropolă cosmopolită faimoasă pentru istoria şi cultura ei, în care te mişti însă uşor stânjenit; în care diversitatea nu se mai ascunde în detaliu, ci devine opulentă, în care spațiilor ample li se răspunde necinstit prin suprapopulare. Speram, în fine, să nu întâlnesc acel tip de oraș obositor.

Am petrecut cele şapte ore în expresul de noapte având cu mine o carte de Hemingway (Il vecchio e il mare), o fărâmă din generația Beat (Kerouac cu Cartea viselor și Tom Waits în player) și (a)micul meu Moleskine. În primele ore ale dimineții intram în cel mai frumos oraș pe care aveam să îl vizitez până acum.

Intrarea în gară te face să crezi că ai ajuns în capitala unei țări comuniste. Multă mizerie, clădiri gri pe jumătate abandonate, străzi suspendate pustii cu garduri metalice găurite de rugină... Dragostea prostească pentru formele geometrice simple ale marilor dictatori este aceeași peste tot; gara Termini din Roma nu face excepție: un mare cub de culoare gri cu o capacitate de a adăposti câteva zeci de mii de persoane laolaltă.

Roma este însă un oraş prietenos, primitor; este o aglomerație urbană care caută mai degrabă să te includă decât să te agreseze. Am găsit, în sfârșit, în Italia un oraș în care, de la politiști la vânzători, lumea vorbește şi în limba engleză. Nu ştiu de ce, însă mă simt mai în siguranţă într-un astfel de loc.

Străzile înguste şi şerpuite, petecite din loc în loc cu însemnele SPQR, mici încăperi din mari clădiri (unele nici nu mai există, dar asta nu le face să nu fie în continuare acolo) privite întotdeauna dinafară, în care s-au scris mici episoade din marea istorie a lumii, forfota liniștită a mulțimii calme vorbind pe multe voci în tot atâtea limbi, toate lucrurile astea șterg granița dintre turist și rezident. Suntem cu toții acolo în același moment, bucurându-ne de priveliştea acestor locuri pe care le împărţim altruist laolaltă şi bucurându-ne de gustul de Sangria, de pe marginea fântânii di Trevi. Şi poate că ăsta este cel mai important lucru din toate, fie că suntem acolo pentru câteva zile, pentru câteva săptămâni sau pentru ani în şir. Nimeni nu poate şti cu adevărat dacă nu cumva, într-un moment de nesăbuită generozitate, un sfânt protector al călătorilor nu a plantat cândva toate acele grandioase monumente și ne-a dăruit, mai apoi, darul povestirii și cel al uitării; să fim povestașii amnezici ai unui loc în care ne-am simțit efemeri și ne-a fost bine.

Un an mai târziu

2009-12-30T13:31:00.000-08:00

Un an mai târziu: Italia. O poveste căreia îi trăiesc începutul şi care va ajunge, poate, la punctul în care să scriu: "4 ani mai târziu: Australia", "7 ani mai târziu: Argentina" şi tot aşa. Un început care a deschis calea câtorva schimbări esențiale. Cel mai important, a introdus imprevizibilul acolo unde îi este locul: în viaţa de zi cu zi.

Mi-a fost dat să trăiesc momente incredibile (despre unele am scris aici) în mereu alte și alte locuri; lucruri pe care nu le anticipasem în nici un fel, toate rodul a câtorva decizii care se rezumă, de fapt, la una singură. Edu e cel care spunea că deciziile sunt doar câteva în viaţă, tot ceea ce urmează decurg din ele, sunt consecinţele lor. Un an mai târziu, deciziile şi hazardul m-au adus aici.

Îmi făcusem promisiunea, în urmă cu un an, să călătoresc mult. O reînnoiesc și pentru 2010. Primele momente ale anului le voi petrece la Verona. Nu cred să existe un loc mai potrivit pentru a marca trecea anilor decât amfiteatrul Arena, cu cei aproape două mii de ani ai săi. În prima zi a anului voi pleca la Roma; din momentele mult aşteptate: întâlnirea cu o veche şi bună prietenă, întîlnirea cu Caffe Greco şi întâlnirea cu oraşul. Aşadar, printre planurile de călătorie, ianuarie Roma și sper Mantova (merg acolo pe urma unei ştiri citite în urmă cu trei-patru ani; voi povesti mai multe când va veni momentul). În februarie, spre jumătatea lunii, voi merge la Paris; cel mai așteptat moment, deja de câțiva ani buni, este vizita la anticariatul Shakespeare & co. Restul călătoriilor rămân nespecificate, neplanificate. Las totul pe seama trăirilor de moment, al întâmplării, al micului hazard.

Printre lucrurile pe care vreau să le fac anul următor: să merg la un mare festival de film (Venezia, Berlin sau Cannes), la un mare festival de muzică clasică (Bregenz, Lucerna sau Aix-en-Provence) și aș vrea ca măcar pentru două zile să ajung la Avignon. Alte lucruri care aș vrea să le fac în 2010: să mă arunc cu paraşuta şi să conduc un Ferrari. Să încep să lucrez pentru Crucea Roșie şi să încep masterul în ajutor umanitar. Să învăţ să dansez tango şi să învăţ să cânt la un instrument (toată lumea se gândeşte la chitară; eu mă gândesc la violoncel). Aș vrea ca anul acesta să începem, eu cu prietenii, să construim acea cafenea cu pereții îmbrăcați în cărți într-o atmosfera destinsă, cu fum de țigară și jazz.

Anul care vine aș vrea să o întâlnesc pe ea. Dacă nu ne cunoaștem de o viață, să fie acesta anul când ne întâlnim pentru întâia oară. În toate călătoriile pe care le vom face să avem mereu alături un câine, de care să-i purtăm împreună de grijă, pe care să îl plimbăm de la un ocean la altul și care să ştie să ne facă să râdem când vom fi bosumflaţi sau certaţi. Să mă pierd cu totul în magia ce se va crea în jurul frumuseții ei; să ne bucurăm împreună de frumusețea dimineților de iarnă și cu cafeaua în mână la volan să vorbim despre magia universului și lucrurile care se îmbină aproape perfect în astfel de momente. Să hotărâm împreună să mergem în Africa, câte şase luni în fiecare an, atunci când va veni momentul, iar în satul micuţ ce ne va adăposti ea să înveţe copiii să citească. Să colonizeze lumea lor mare din inimile lor mici cu prinţi şi prinţese, cu eroi şi vrăjitori, o lume îndepărtată, dar mereu mai aproape, unde binele nu ştie să piardă niciodată. Să ne petrecem serile topiți în tango-uri celebre și muzică franțuzească interbelică, să uităm de cină, de ceilalți şi să ne pierdem cu totul în nopţi încheiate târziu sub cerul african. Să ne întoarcem acasă, oriunde s-ar afla, doar pentru a pleca întotdeauna mai departe, redescoperind pas cu pas încrederea în ceva mai mult, în ceva mai bun.

Dincolo de tot și de toate, un an mai târziu, aventura continuă.

Update: în graba dinaintea plecării spre Verona (am ajuns în ultimele câteva minute ale anului), am uitat să amintesc de povestea spusă de Ioan T. Morar pe blogul lui. Citind-o, am rămas cu o stranie și plăcută senzație de satisfacție a confirmării de care, chiar dacă nu aveam musai nevoie, este binevenită. Mai multe, aici.

Crăciun fericit tuturor!

2009-12-25T09:19:00.000-08:00

În decembrie 2008 prietenii mei din proiectului "Vaca" au adaptat şi înregistrat "Colinda de Crăciun" a lui Charles Dickens. Aşa se ţin ei de şotii şi aşa înţeleg să ofere cadouri de Crăciun. O puteţi asculta aici, aici, aici şi aici. Vă urez în numele lor Crăciun fericit tuturor!

Lumină

2009-12-25T08:51:00.000-08:00

Ne vom înălţa!

Proiectul "Vaca"

2009-12-23T14:37:00.000-08:00

Trebuia doar să îi găsim un nume acestei... preocupări care exista deja de ani de zile. Eram acelaşi grup de liceeni care pusesem pe picioare primul nostru festival de teatru (ajuns zilele astea la cea de a opta ediţie). Ne reunisem din nou în jurul unui alt proiect comun, după câţiva ani în care fiecare ne-am format fiecare în propriul său domeniu, fie că a fost vorba de istorie, jurnalism, filosofie şi câte or mai fi fost. Acesta nu era unul din proiectele noastre obişnuite din societatea civilă, ci un proiect personal, al fiecăruia dintre noi, în care ne regăseam cu toţii. Trebuia doar să îi găsim un nume.

Richard Linklater devenise deja de o bună bucată de vreme regizorul-cult în grupul nostru. Nu pentru că era un muncitor pe o sondă petrolieră cu un incredibil apetit pentru cinematografie, nu doar pentru că era un autodidact care şi-a câştigat reputaţia mergând împotriva mainstream-ului; era cultul Linklater pentru dialogul, tensiunea şi dansul ideilor, dincolo de forma cinematografică pe care acestea le împrumutau. În Before sunrise un el şi o ea, rătăcind într-o Vienă mai frumoasă ca niciodată, sunt invitaţi la o piesă de teatru. "Bring me the horns of Wilminghton's cow". Personajul se explică: "It's about a cow and an indian searching for it. She's acting a bit strange, like a dog. If someone throws a stick, she fetches it and brings it back. And she can smoke with her hooves".

Teatru "Vaca" devenise, în limbajul nostru comun, un soi de sinonim al proiectelor teatrale independente. Ar fi fost din cale afară ca proiectul nostru să se fi numit altfel. Numele pe care îl căutam atât de mult îl ştiam de fapt cu toţii, trebuia doar ca cineva să îl rostească.

"Vaca" şi cel mai mare câştig al său de până acum (Lecţia, de Eugen Ionescu) a fost cel mai dificil proiect în care am fost implicat vreodată. Niciodată nu am pus atât de multe resurse în seama unui singur efort, niciodată nu m-am apropiat atât de mult de limitele mele. Miza a fost, de la început, enormă. O piesă care vorbeşte despre cele mai îngrozitoare lucruri ale unui secol îngrozitor: fascism, nazism, comunism. O piesă care vorbeşte frust despre tortură şi torţionari, durere şi moarte. O piesă care vorbeşte despre supunere, despre pierderea speranţei, pierderea eului şi moartea ca o promisiune parcă prea târziu îndeplinită. La un moment dat, în timpul piesei, în public se aprinde o cadelniţă şi o bucată de tămâie începe să ardă mocnit. Acesta este spiritul în care a fost montată Lecţia lui Ionescu.

Nu ştiu, nu am ştiut niciodată cât de mult s-au văzut pe scenă pregătirile pentru această piesă. Nu poţi vorbi despre fascism, nazism sau comunism fără a le înţelege, fără a le descâlci, de la ideologie la metodă. Nu poți intra în pielea victimei sau a călăului fără a şti procedeele de persuasiune şi tortură. Sau, cel puţin, nu fără ajutorul unui Virgil Ierunca (Experimentul Piteşti), Lucia Hossu Longin (Memorialul durerii), Orson Welles (1984), Thomas Wright (Das Leben der Anderen). Nu ştiu cât de mult s-a văzut pe scenă de câte ori am plâns fiecare dintre noi, încercând să înţelegem...

Zilele acestea se comemorează 20 de ani de la sfârşitul comunismului. Într-o formă sau alta, spiritul acelor vremuri se află în continuare printre noi. Există un moment, poate cel mai ludic moment al piesei, în care minerii dansează lasciv în jurul bâtelor şi târnăcoapelor pe care le ţin în mîini, pe ritmurile unei lente piese comuniste: "Minerul, îşi construieşte singur cerul/.../El ştie ce-i un vis/Căci singur şi-a deschis/Un drum pe-ntunecoasele cărări... "

Rămâne ca alţii să stabilească pentru ce, către ce şi cum au trecut aceşti 20 de ani. În ceea ce ne priveşte, împreună cu prietenii, am spus ce aveam de spus, noi ca tineri (poate şi ca generaţie) despre aceste lucruri care ne-a fost dat să le moştenim. Împreună cu cei de la "Vaca" vom juca această piesă din nou, în 2014.

Mai multe puteti afla de la cel care a regizat, în cadrul proiectului Vaca, Lecţia de Eugen Ionescu.

Batiste şi singurătate

2009-12-12T14:51:00.000-08:00

"Firescul nu se mai întoarce niciodată atunci când ţi-a fost răpit aproape în întregime". Herta Muller în discursul de acceptare al premiului Nobel. Aici.

Gândim la fel. De data asta.

2009-12-10T10:24:00.000-08:00

CTP semnează un editorial în Gândul, cu titlul "Transfugi în România". Despre asta e vorba.

O ticăloşie fără limite

2009-12-08T11:54:00.000-08:00

Nu am fost la vot şi, pentru apărătorii democraţiei participative (printre care mă număr în continuare) o să mă explic. Este forma mea de a protesta, fiind pus în faţa unei false alegeri. Nu pot valida, prin votul meu, oferta electorală propusă. Nu vreau să fiu pus să aleg răul mai mic; odată intrat într-un asfel de ciclu, nu ţi se va oferi niciodată altcveva. Vreau alternative curajoase, soluţii creatoare, vreau viziuni. Vreau ca în urma votului meu ăştia să vină la birou şi să înceapă să viseze, iar apoi să îşi tranforme visele în realitate. Pentru că nu le dau doar votul, le dau ţara mea, aşa cum este, atâta câtă este şi imensa libertate de a face ce poftesc cu ea.

Nu am fost, aşadar, la vot. Astfel încât ultimele comentarii nu ar trebui să mă afecteze, pentru că, iată, nu mă privesc. Am însă prieteni care sunt, ca şi mine, din diasporă. Şi care s-au dus, ca nişte proşti ce sunt, să voteze. Şi, ca nişte proşti ce sunt, l-au votat pe Băsescu. Că, dacă nu ar fi fost ei şi altii ca ei, poate nu s-ar fi enervat Năstase şi întreaga presă de stânga zilele astea şi nu ar fi încercat să argumenteze că diasporei i-ar trebui retras dreptul la vot.

Spune domnul Năstase pe blogul său:

"Am auzit in aceste zile urmatorul argument: realitatea politica, economica si sociala din Romania este cunoscuta in profunzimea ei doar de catre cei rezidenti. E un argument solid, care se aplica in multe tari europene. Cei care au plecat de multi ani din tara, chiar daca citesc presa si sunt informati, nu au contact direct cu realitatea. Nu sunt afectati, direct, de reglementari, de taxe si impozite, chiar si de o viziune sau alta asupra viitorului – in sanatate, educatie, etc. Prin urmare, votul lor ar trebui sa aiba o greutate mai mica. Se impune, in viitor, o dezbatere pe acest subiect".

Domnule Năstase, dar nu ar fi mai bine să retragem dreptul de vot proştilor? Chiar dacă citesc presa şi sunt informaţi, nu au contact direct cu realitatea. Or fi ei rezidenţi, dar cât de bine pot ei cunoaşte realităţile politice, economice şi sociale ale ţării? Eu spun, domnule Năstase, să votăm noi între noi, cei care ştim cu adevărat valoarea artistică a colecţiei dumneavoastră de tablouri, cei care putem fi cuceriţi de calitatea unei ironii fine. Proştii nu vă înţeleg, domnule Năstase.

Se impune, de asemenea, o dezbatere pe un alt subiect. Consistenţa votului bătrânilor, domnule Năstase. Acelaşi argument solid, care se aplică în multe ţări europene: moşii nu sunt afectaţi direct de reglementări, de taxe şi de impozite, din simplul motiv că ele nu există. Asta fără să punem la socoteală justa evaluarea unei viziuni sau alta asupra viitorului. Prin urmare, votul lor ar trebui să aibă o greutate mai mică. Degeaba ati protestat, în 2004, la adresa articolului lui Mircea Mihăieş, "Matusalem votează". Intenţiile Dvs. din acest moment se confundă cu cele ale lui Mihăieş de acum cinci ani.

Domnule Năstase, în anul 2003 când, din întreaga presă românească, doar două ziare (un cotidian şi un săptămânal) mai erau libere, am scris, într-un editorial pe prima pagină a unui ziar studenţesc: "Năstase este un bou". Mă bucur să constat, şase ani mai târziu, că nu m-am înşelat.

P.S. Şi niciodată nu se pune virgulă înaintea expresiei "etc".

Trimis aici.

Cine e Haiawatha

2009-12-04T15:58:00.000-08:00

Ori de câte ori găsesc că este potrivit, vorbesc despre libertate ca despre un veritabil Weltanschauung. Însă, de fiecare dată, am rețineri care vin din teama de a nu călca în locuri comune, de a nu clama adevăruri ce sunt atât de bine știute încât sunt privite ca simple banalități. Am, în ultimă instanță, teama de ideologie: tentația de a reduce totul la un numitor comun, de a înarma rațiunea cu doar câteva idei ca instrumente de măsura; în sfârșit, teama de a nu cădea în patologia exaltării: să uiți parțialitatea adevărului din orice idee, îndrăgostindu-te iremediabil de aceasta.

În pofida acestor reţineri, pentru a explica cine este Haiawatha, trebuie să vorbesc, totuși, despre libertate. Este singurul termen care defineşte o conştiinţă ce se supune doar ei înseşi. Libertatea este singurul lucru care face trimitere, promite de fapt, restituirea sinelui. Este o înşiruire logică; restituirea sinelui înseamnă reconsiderarea reperelor, delimitarea faţă de ele. Asta înseamnă, la rândul ei, căutare. Căutarea propriilor repere este, de fapt, o călătorie spre propriile tale limite. Este o aventură care poate merge mai departe doar dacă reuşeşti să îţi învingi propria frică. Crezi că este uşor? Când ai făcut ultima oară un lucru care, dacă ai putea alege, nu l-ai fi făcut?

Haiawatha este un outsider. Ştie că un sistem se analizează cel mai bine din afara lui , tot aşa cum un proces se analizează din suma etapelor sale. Nu aparţine nici unei religii, considerând că Dumnezeu este cel mai scandalos lucru scornit de către Umanitate. Asta nu îl împiedică, totuşi, să studieze cu precauţie teoriile cosmogonice şi tiparele comune din biologie care fac trimitere la o cauză primă, pe de o parte, şi să trăiască catharsis-uri spirituale care aduc aminte de şamanii altor locuri şi altor vremuri, pe de alta. Nu aparţine nici unui timp anume, iar dacă a aparţinut cândva vreunei generaţii, ea a s-a stins cândva pe la începutul anilor '70. Nu aparţine geografiei: este de peste tot şi de nicăieri. Vorbeşte adeseori despre un loc în lume despre care doar el ştie că există, către care şi-a pornit deja călătoria. Se revendică de la acel loc pierdut printre întinderi de mări şi insule de corali, şi la care va ajunge, însoţit în aventura şi în vasul lui cu pânze, de cei câţiva oameni pe care îi iubeşte.

Haiawatha este motivul pentru care nu am putut să vorbesc despre multe lucruri, atât de fascinante, însă care mă aveau ca martor, nu ca autor. De aceea, bucuria de a-i putea citi însemnările este cu atât mai mare.

Haiawatha este bunul meu prieten despre care vorbesc atât de mult şi care, începând de astăzi, are un nume. După atât de multă vreme în care a scris doar cu stiloul, a consimţit, într-un sfârşit, să facă publice unele din însemnările lui personale.

Călătoria lui Haiawatha începe cu o trimitere la un început de drum. Parcursul a fost dintotdeauna mai important decât destinaţia; iată de ce, însemnările acestei călătorii sunt, mai mult decât orice, o invitaţie la descoperire.

Călătoria lui Haiawatha începe aici.

Umberto Eco - De ce iubesc ceața

2009-12-02T01:03:00.000-08:00

Umberto Eco și Remo Ceserani au publicat, recent, o antologie cu texte despre ceață. Cotidianul La Repubblica a publicat, în paginile ediției din 25 noiembrie, prefața acestui volum, semnată de Umberto Eco. Aceasta este traducerea, aproximativă, a acestui text.

Toate datoriile trebuie plătite, cel puțin în ceea ce mă privește. Că eu voi avea, nu spun un interes aparte, dar un cult al ceții era un semn al destinului, fiind născut în Alessandria, oraș față de care Londra pare o insulă din mările sudului. Mi s-a întâmplat, așadar, să scriu de cîteva ori despre ceață (începând cu o oribilă poezie, la vîrsta de 16 ani); nici nu începusem bine să scriu romane şi scriam despre ceaţă ori de câte ori aveam ocazia. Scrisesem mult despre ea în Baudolino şi a fost după publicarea acestui roman momentul când editorului meu german, Michael Kruger (care, printre altele, este şi un fin poet) mi-a propus o carte despre ceaţă. Ştiţi cum sunt anumite invitaţii: chiar dacă le refuzi, îţi rămân ca un vierme în creier, te gândeşti noaptea la ele. Astfel, mai mult din joacă, m-am pus să caut printre rafturile bibliotecii mele cărţile în care se vorbea despre ceaţă și, trăind, iată, în epoca internetului, am căutat toate acele cuvinte, în toate limbile, pe care Remo Ceserani le publică la începutul studiului său ("Ceaţa - locuri reale şi metaforice", publicată în 2007 - n.m.). Reuşisem să adun la un loc cam o sută de pagini de texte.

(...) Câte lucruri despre frumoasa ceaţă! Cred că poţi iubi mările sudului chiar fiind născut în locuri reci, cu ceaţă şi brumă, poate chiar ca reacţie la aceste locuri natale: Stevenson era născut în Edinburgh, Gaugain la Paris şi tot aşa. Dar nu poţi iubi ceaţa dacă nu te-ai născut într-un loc cu ceaţă. Cine s-a născut în ceață cunoaște expresia bănuitoare, lipsită de naivitate a celui care, crescut în locurile în care înfloresc lămâii, te aude că tu iubești ceața; de la depărtările în care dealurile se ascund în gri, până la (Dumnezeu să ne ierte) ceaţa de pe autostrăzile pe care noi, oamenii ceţii, conducem cu încredere, cu viteză potrivită, fără să ne speriem de gigantele şi vagile umbre care apar acolo unde, cu câteva momente înainte, era doar o linie albă.

Sunt născut, aşa cum am spus, într-un oraş ceţos. Cred că dacă aş povesti-o azi tinerilor ei locuitori, nu m-ar înţelege. Lumina ucide ceaţa, şi vă puteţi da seama de asta pe autostrăzi, vă puteţi da sama de asta şi în oraşe, unde vitrinele rămân iluminate chiar şi noaptea; în dogoarea lămpilor, ceaţa se retrage pudică. Mă plimb nostalgic prin Milano pentru a regăsi ceaţa, nu a lui Sereni, dar cea din romanele lui De Angelis ("Ploua cu fire lungi care, în strălucrirea felinarelor, păreau de argint. Ceaţa difuză, cu aspect de fum, îţi străpungea, cu acele sale, chipul. Pe trotuare aluneca în unde infinta teorie a umbrelelor"). Căldura artificială ucide ceaţa şi este cea care, topește, de asemenea, și ghețarii; lumea aceasta nu va muri doar din cauza căldurii, dar și din cauză că ceața va fi lipsit.

Dar să ne întoarcem la orașul meu. Nu doar că este (era) cețos, dar este construit din mari spații goale, somnolente, insuportabile sub marele soare al lunii august, când toți se retrag terorizați de acel gol pârjolitor. Dar uneori, în anumite seri de toamnă sau de iarnă, când orașul este scufundat în ceață, golurile dispar și, din acel gri lăptos, în lumina felinarelor, laturi aspre, colțuri și fațade ale clădirilor și licăriri din întuneric apar ca din nimic, într-un nou joc al formelor abia intuite. Astfel, orașul meu devine frumos. Oraș făcut pentru a fi văzut crepuscular, în amurg, din apropierea zidurilor. Nu trebuie să îi cauți identitatea în simbolul soarelui, ci în simbolul ceții.

În ceaţă se merge încet, trebuie să cunoşti semnele pentru a nu te pierde, dar întotdeauna se ajunge undeva. Ceaţa este fidelă şi te răsplăteşte mereu; cine o cunoaşte, o iubeşte. A merge prin ceaţă este mai frumos decât a merge prin zăpadă, strivind-o sub picioare, pentru că ceaţa nu te bucură doar prin josul, ci şi prin înaltul ei; nu o murdăreşti, nu o distrugi, alunecă afectuoasă în jurul tău şi se recompune în urma trecerii tale, îţi umple plămânii ca un tutun de bună calitate, are un parfum tare şi sănătos, îţi mângîie obrajii, se furişează între guler şi bărbie, înțepându-ți pielea gâtului, te face să întrezărești de departe fantasme care se topesc atunci când te apropii, sau vezi răsărindu-ți în față figuri reale, poate, care se mișcă și dispar în neant. Din nefericire, a fost nevoie de războaie și de obscuritate pentru ca ceața să dea tot ce are mai bun din ea, dar nu le poţi avea niciodată pe toate. În ceață ești la adăpost de lumea externă, ești tu cu tine și cu propriul interior. Nebulat ergo cogito. Din fericire, în părțile unde m-am născut eu, când nu este ceață, e scarnebbia (nu plouă, nu ninge, dar nici ceață nu e - n.m). Un fel de abur nebulos, care mai mult decât să lumineze pajiștile, tinde să confunde cerul cu pământul, încețoșându-ți vederea. Spre deosebire de ceață, vizibilitatea este excesivă, dar peisajul rămâne suficient de monocrom, totul se distribuie în umbre delicate de gri, care nu îți agresează privirea. Este (era) nevoie să mergi în afara orașului, pe drumurile de provincie, pe cărarea unui canal rectiliniu, cu bicicleta, fără fular, cu un ziar băgat sub geacă, pentru a-ți proteja pieptul. Dar divaghez. Nu peste tot scarnebbia și această antologie este dedicată celor care se află, din fericire, în ceață.

Ceaţa este uterină. Te protejează. Legiuni întregi de fiinţe umane şi-ar dori această întoarcere (în uterul oricui, cum spunea Woody Allen). Ceaţa îţi realizează acest vis imposibil. Îţi îngăduie această fericire amniotică. Ai impresia că, poate, într-o zi vei ieşi şi va trebui să înfrunţi lumea, dar pentru moment eşti salvat. Aşa cum naşterea este începutul unui parcurs ce te va conduce inexorabil la moarte, ceața este garanția că poate nu vei ajunge niciodată să mori; ar fi de ajuns să te oprești acolo. Dar tocmai pentru că nu știi unde ești, în ceață ai pornirea de a te mișca pentru a ieși. Cine se află la adăpostul ei, vrea să iasă afară. De aceea toți oamenii sunt muritori.

2009-11-29T14:05:00.000-08:00

Elegie la trenurile reci

De-ai adormi, iubito, pe linia ferată

îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil;

din ceruri au să ningă baloturi mari de vată,

vor fi beţii de rouă, se va dansa cadril.

Va mai veni şi-un înger din gările înalte

să-ţi netezească somnul cu pene de păun

şi arbori de sequoia se vor planta în halte

şi-n pieţe s-or da gratis baloane de săpun.

Şi părul tău de raze va cotropi siberii

să sfârâie zăpada pe capete de struţi

şi-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii

obrazu-ascuns în pernă al plânşilor recruţi…

Dar tu n-adormi, iubito, pe linia ferată

trec trenuri îmbâcsite de zgură şi de clor

şi nici nu ştiu ce-nseamnă un trup frumos de fată

şi-ncep atunci de milă să plâng în urma lor.

Mircea Dinescu

O săptămână perfectă

2009-11-17T14:52:00.000-08:00

Pentru a înţelege de ce este atât de importantă o săptămână întreagă liberă, ar trebui să vorbesc despre ritmul îndrăcit în care îmi petrec orele şi zilele unei săptămâni obişnuite, care cuprinde cele şase zile lucătoare, plus seara celei de-a şaptea în care merg să îmi fac şi tura ca voluntar pe ambulanţă, la care se adaugă nimicurile ăstea din fiecare zi, micile corvozi din ce în ce mai enervante, care îţi fură alteori câteva zeci de minute, alteori câte jumătate de zi. În afară de asta, mai e şi reflexul de viaţă privată, şi pofta de a călători (pentru că, în fond, de la asta pornisem), şi cheful de a petrece câteva ore pe zi scriind sau citind, şi ultimele filme româneşti, şi ultimul film al lui Almodovar, şi conferinţa despre drepturile omului în istorie, şi vreun concert de-al frumoasei Maria Devigili la care mă ţin de astă-vară, de când cunoscut-o, să mă duc.
O săptămână întreagă, doar a mea, doar pentru mine este, deci, o treabă al naibii de serioasă :) O săptămână liberă care nu mi-ar fi acordat-o nimeni, oricui aş fi cerut-o şi pe care mi-am făcut-o, iată, cadou în momentul demisiei. Şi pe care am hotărât să o petrec cât pot mai bine. Proiectul meu personal: o săptămână perfectă.
Luni. Prima zi de libertate. Dedicată cărţilor şi ceaiului. Mers la librăria recent descoperită, cu lichidarea de stoc a unor cărţi, multe dintre ele la preţul de un euro. Băut apoi ceaiul ca adălmaş, în faţa librăriei, cum o făceam cândva cu prietenii, când ne întorceam de la târgul de vechituri. La sfârșitul săptămânii vă spun și achizițiile.
Mi-am făcut, apoi, în sfârşit permis la bibliotecă. Da, nu l-aveam; da, am spus mereu că îl fac altă dată şi aşa a trecut aproape un an. Ei bine, mi l-am făcut luni. Senzaţia, ca întotdeauna, copleşitoare. Senzaţia că am mult de ronţăit, dublată de spaima că nu o să am vreme şi de indecizia de a nu şti de unde să încep. Am început soft, cu periodicele. Am citit în ultimul număr din Newsweek un articol din dosarul despre căderea comunismului, în care se spunea că aceasta s-a produs de fapt la sfârşitul anilor '70. (O să revin cu o postare numai pe această temă). Am ieşit trei ore mai târziu, total ameţit (la propriu; se întâmplă când îţi întorci de foarte multe ori capul ca să citeşti titlurile cărţilor de pe muchie), şi având sub braţ două cărţi şi două DVD-uri:
Salman Rushdie - Step across this line (aici),
Roberto Lavarini - Viaggiar lento (un soi de biblie a slow-traveling-ului interpretată în cheia sociologiei turismului).
Buena Vista Social Club (aici) - filmul care reuşeşte să anuleze meritul (unul din ele) câştigat prin muzică, de a îndepărta ideologia de artă. De evitat.
Tosca lui Puccini, din 1961, înregistrată la Tokyo, cu Renata Tebaldi (Tosca) şi Gianni Poggi (Cavadarossi). Cu subtirare în japoneză. Din curiozitate, am văzut actul I; pare o interpretare slabă. Vă spun mai multe la sfârşitul săptămânii.

***

Marţi. Zi de citit, de zăcut, de scris prietenilor. Senzaţia lăsată de primele pagini din cartea lui Lavarini se multiplică înzecit. Găsesc în ceea ce citesc (pentru a câta oară?) cuvintele Antoanetei (aş veni în Canada chiar şi doar pentru taclalele din jurul unei sticle de vin):
"Mania de a vedea totul, peste tot. Un tânăr student susţine că nu vrea să mai meargă în Statele Unite, pentru că deja a vizitat, timp de trei zile, New York-ul. E ca şi cum ai spune: am vizitat Roma, deci am văzut Italia. Cartea aceasta merge împotriva curentului. Freneziei îi propune lentoarea. Diminuează importanţa sosirii pentru a pune accentul pe parcurs, pe tranzit. În această etapă a călătoriei, descoperind teritoriul, individul se descoperă pe sine însuşi. Şi ajunge să atribuie importanţa meritată lucrurilor care îl înconjoară, punându-se pe el însuşi în faţa probelor, fie ele fizice, intelectuale sau morale. I saggi contenuti in questo volume, infatti, vanno in questa direzione". Despre legătura dintre spiritul capitalismului aşa cum a fost enunţat de Webber, elogiul leneviei și importanța poștelor din Evul mediu, vom vorbi curând.
Aşa cum spuneam, le-am scris prietenilor. De multe ori, fie nu găsesc vreme (convenabil, nu-i aşa?), fie nu îmi găsesc starea necesară, alteori pentru că nu sunt bine şi ăsta e un lucru pe care chiar nu vreau să îl transmit. Găsesc în sprijin un argument înspăimântător la Patapievici:
"Primesc dimineaţa foarte devreme un telefon. Mă uit, Lupu Mihai. Lupu Mihai este un foarte vechi coleg de şcoală generală, cu care făceam tot felul de năzbâtii, printre care ocheade foarte echivoce spre picioarele profesoarelor noastre. Şi era un extraordinar prieten. Îi zic, măi Mihai nu acuma... nu acuma... Mă grăbeam să ajung repede la serviciu. Sună din nou. Îi zic, Mihai, nu acuma, te sun de pe drum. Şi sună a treia oară. Răspund: Mihai, lasă-mă niţel! Nu era Mihai. era fratele lui, care mi-a spus că Mihai a murit azi-noapte".

La sfârşitul zilei m-am îndurat să ies, în sfârşit, din casă pentru a face un singur lucru: biletul la concert. Mâine seară concertează Orchestra Elveţiei Italiene (aici). Din recital: Dvorak şi Brahms, pentru violoncel (Sol Gabetta) şi orchestră (dirijor, Mihail Pletnev).
Închei postarea aici, urmând să o continui, sper la sfârşitul fiecărei seri. Habar nu am ce va urma, lucrurile se construiesc pe măsură ce merg mai departe. Însă aş vrea tare mult să fug, măcar pentru o seară, la Milano. Că tot vorbeam, nu-i aşa? de slow traveling :-)

***

Miercuri. O altă zi care începe la prânz şi se termină spre dimineaţă. Lucruri făcute fără grabă. Ritualul cafelei de dimineaţă durează două ore şi starea mă însoţeşte de-a lungul întregii zile. Mers din nou la bibliotecă. Vânătoarea de cărţi de medicină se încheie cu un eşec, trebuie să mă înscriu la biblioteca universităţii. Se face, îmi zic, în speranţa că nu trebuie să dau examene de admitere. Dar cum starea de moment mă face să cred că nimic nu mai pare imposibil, se face şi asta, la o adică. Găsesc un volum de pop-science care porneşte de la cazurile prezentate în... House MD. Îmi spun că biblioteca asta ştie să aibă grijă de cititorii ei.
Mai sunt două ore până la concert şi o oră şi jumătate până biblioteca îşi încheie programul cu publicul. Sala de audiţii este o încăpere ascunsă între rafturi care seamănă a cafenea, doar că locul meselor a fost luat de suporturi elegante în care se află CD-playerele. Zilele trecute m-a surprins firescul cu care cei de acolo stăteau înfundaţi în fotolii, cu căştile pe urechi, ochii închişi şi un zâmbet larg pe chip. Ieri devenisem unul dintre ei. Am ascultat Bach (Sonatele şi două concerte pentru orgă şi cor). Sunetele şi stările nu se pot exprima în cuvinte. A fost o catapulare spre o bucurie imensă de care, fără să o ştiu, aveam nevoie. Înţelegeam mai bine ca niciodată cuvintele lui Pavarotti: "O viaţă întreagă dedicată muzicii este o viaţă bine trăită".
Am avut timp, până la concert, să beau un ceai în acea cafenea pe care o descoperisem cu o săptămână înainte cu prietenii. Aş fi vrut mult să beau un Maté, însă a trebuit să mă mulţumesc cu un ceai verde. Până să ajung la cafenea, am citit pe un afiş o invitaţie la o cină pe întuneric. Ideea este cea de a redescoperi farmecul mirosurilor. Îmi amintesc de o expoziţie de la Carnavalul de la Veneţia de anul acesta, în care se intra legat la ochi. Iniţiativa punea accentul pe simţul tactil. Am zâmbit şi mi-am promis că voi merge la cină.
Ajuns la teatru. Îmi cumpărasem, în ajun, unul din ultimele trei bilete rămase. Însă chiar și așa, am avut norocul de a găsi un loc cu acustică bună. Imaginea teatrului din locul în care mă aflam ar fi aceasta. Privită însă de la două loje mai sus.

Mi-a plăcut mult sentimentul de forum, de agora creat de cei prezenţi. Era, realmente, locul de întâlnire a prietenilor între ei, locul în care află lucruri unii despre alţii, în sentimentul general de bună dispoziţie şi relax. În loja de doisprezece locuri pe care o împărţeam cu toţii, doar eu şi cea de lângă mine nu îi cunoşteam pe toţi ceilalţi. Teatrul ca spaţiu geometric al prieteniei; îmi aduc aminte, încă o dată, de casă.
Dansurile slave ale lui Dvorak şi Simfonia a patra a lui Brahms, ambele pentru orchestră, au fost cele mai apreciate deşi evenimentul serii era recitalul violoncelistei Sol Gabetta. Concertul pentru violoncel şi orchestră a lui Dvorak a fost fie prea mult pentru acel public, fie pur şi simplu, o alegere nepotrivită. Comentariile au privit mai mult calitatea operei decât calitatea interpretării. Complexă, maladivă şi cu o cunoaştere insuficientă a violoncelului, lucrarea lui Dvorak pare să fi fost un pariu pentru dirijor şi solistă, care au încercat să scoată cât au putut de mult din ea. Publicul, suficient de educat, a apreciat atât intenţia cât şi ce a decurs din ea: zece minute de aplauze, încheiate cu o probă de virtuozitate a solistei în care a îmbinat propria voce cu violoncelul. O puteţi asculta aici.
Următorul concert, la începutul lunii viitoare, va fi susţinut de Royal Philharmonic Orchestra.

***
Joi. Spre Milano.
Notă. Înainte să închei seara, aş fi vrut ieri să scriu câteva cuvinte despre umor, bună-dispoziţie, spirit ludic. Am reţineri faţă de semenii mei care nu ştiu sau nu pot să râdă, să se bucure, care ţin la aparenţa carcasei. Unul din foarte bunii mei prieteni mă câştigă de fiecare dată printr-o bună-dispoziţie molipsitoare. În preajma lui nu poţi decât să te dezumfli, să te relaxezi şi să te bucuri împreună cu el.
Locurile comune consacră egalitatea dintre bucurie şi prostie, precum şi cea dintre bunătate, altruism şi prostie. Sunt neserioşi. Atât de importantă să fie serozitatea? Cel mai strălucit diplomat român al acestor vremuri, Theodor Baconski este autorul unui volum care exact despre asta vorbește; despre bună dispoziție, despre umor, exact unde te aștepti mai puțin: "Râsul patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greacă". Cum altfel ar fi fost, oare, posibil Jurnalul fericirii al lui Steinhardt?

Milano este la fel de departe ca în fiecare zi. Ştiu însă că sfârşitul acestei zile mă va găsi pe scările bisericii Santa Maria delle Grazie. Dacă voi fi cu adevărat norocos, voi reuşi să văd "Cina cea de taină" a lui Da Vinci, care se află aici.
Multe incertitudini. Nu ştiu pentru cât timp mă voi afla la Milano, nu ştiu nici măcar dacă mă duc cu maşina sau cu trenul. Ştiu însă că vreau să descopăr oraşul fără repere şi obiecive turistice (în afara celui enunţat mai sus şi a Catedralei, desigur). Ştiu că e cel mai păgubos mod de a călători, dar voi improviza, las totul pe seama dispoziţiei de moment.
Am ascultat dimineaţă, din întâmplare, o piesă a lui Pittiş. De asta aveam nevoie să îmi intru în stare. Acum însă mă pregătesc de drum.
Joi seara. Doi ghizi şi puţină magie.
Dacă ai avea de ales între comoditate și flexibilitate, între iuțeală și jemenfiche-ism, ce ai alege? Uitând că săptămâna mea perfectă este guvernată de lipsa spiritului practic, de lentoare și confort, am plecat spre Milano în mașină. Ajuns la destinaţie, câteva ore mai târziu aveam să primesc, cu seninătate cuvenita pedeapsă: 10 kilometri de mers pe jos.
Cel puţin așa am privit eu interdicția de a intra în oraș fără a plăti taxa locală pentru poluare. Am arcat mașina pe o stradă lăturalnică de la periferia orașului, am salvat poziția pe navigator și, deși exista şi opţiunea de merge cu taxiul, am ales să merg pe jos. În felul ăsta aveam ocazia să fac cunoştinţă şi cu oraşul.
Milano: densitate, şapte mii de locuitori pe kilometru pătrat. Bucureşti: densitate, opt mii de locuitori pe kilometru pătrat. Aglomeraţie, ambuteiaje, poluare (este primul oraş vizitat în Italia care chiar este poluat). Diferenţe semnificative între Milano şi oraşele tipice din nordul Italiei: lipsa unei coerenţe urbanistice, arhitecturale. În micile şi compactele oraşe septentrionale, toate clădirile respectă anumite standarde în ceea ce priveşte poziţionarea, înălţimea şi, de multe ori, chiar şi culoarea, unele în raport cu altele. Din acest punct de vedere, Milano pare a fi un oraş scăpat uşor de sub control.
Ajuns în sfârşit la hostel, aveam să îl cunosc pe primul din cei doi care aveau să îmi fie ghizi în scurtul meu periplu, unul din cei care aveau să îmi deschidă porţile oraşului. Un tânăr elegant cu teniul măsliniu care aproape m-a luat îmbrăţişat când a aflat că vorbesc engleza.
Aşa cum aveam să aflu, interdicţia de a circula fără a achita taxa de poluare se ridica în fiecare seară, de la ora opt până la şase dimineaţa. Drumul înapoi până la maşină l-am făcut de această dată, cu taxiul. Şoferul asculta Norah Jones; şansa mea. Îl întreb unde se poate asculta jazz în Milano. Până am ajuns la destinaţie, aveam să aflu adresele celor două cluburi unde se cântă live. Plus: adresele barurilor unde se bea bine la preţuri convenabile, barurile în care se vorbeşte engleza, plus clubul în care se ţin Serile Erasmus pentru studenţii străini.
Eliberat, în sfârşit, de povera maşinii şi a cazării, aveam oraşul la dispoziţie. Era deja zece seara. Nu îmi păsa. Am luat metroul şi prima destinaţie a fost, desigur, centro storico. Tot ceea ce a urmat a fost magie.
Toate gurile de metrou sunt situate în aşa fel încât Domul să fie primul lucru pe pe care îl vezi. Iar pentru cineva care îl vede pentru prima oară, imaginea este copleşitoare.

Alături, în partea stângă, aproximativ locul de unde a fost făcută această fotografie se află poarta principală a Galeriei pe frontispiciul căreia am întâlnit un sănătos exemplu de concizie: "Lui Vittorio Emanuele. Milanezii".

Una din ieşirile Galeriei Vittorio Emanuele se deschide în piaţa în faţa căreia se află faimosulTeatro alla Scala.

În scurtă vreme se făcu douăsprezece noaptea, ora de închidere a metroului. Întors la hostel, m-am urcat în maşină şi am plecat către Jazz Caffe, unul din barurile despre care îmi vorbise mai devreme taximetristul. Nu am avut noroc, biletele se epuizaseră, uşile erau închise. Cum eram obosit, m-am întors spre hostel. Liftul, unul din acelea vechi, cu plasă de sârmă în locul geamurilor opace, nu mergea. Patru etaje urcate pe scări au fost ultimul lucru pe care am putut să îl mai fac.
Am adormit gândindu-mă cu bucurie la frumuseţea tuturor acestor zile.

***

Vineri. Un caffè americano.
Aşa cum în seara precedentă nu apucasem să întâlnesc decât recepţionerul, speram ca în această dimineaţă să cunosc şi să intru în vorbă şi cu ceilalţi turişti din hostel. Nu se ştie niciodată pe cine poţi întâlni şi cum se pot se pot crea legături al improviso. În afară de asta vroiam să aflu, dincolo de evidenţe, care sunt celelalte atracţii ale oraşului. Am întâlnit acelaşi recepţioner care mi-a zâmbit generos, chiar aşa, şifonat cum eram. Întreb de ceilalţi. Sunt deja plecaţi; cu toţii. Îi mormăi un ok jumătate neîncrezător, jumătate ofticat şi mă întorc în cameră, nu înainte de a afla cum se ajunge cel mai repede la Santa Maria delle Grazie. Existența metroului îmi recuperează ceva din buna dispoziție matinală.
În mod surprinzător, văzut ziua, orașul își pierde din haos şi agresivitate. Ceaţa şi cerul înnorat îl învăluie în falduri de voal cenuşiu. Dacă îi acorzi concesia de a se juca cu tine, începi să ai iluzia că oraşul este suspendat deasupra lumii şi ascuns, cu tine cu tot, undeva între nori.
Santa Maria delle Grazie (aici) nu pare a fi mai mult decât o banală biserică parohială, la intersecţia dintre Corso Magenta (o stradă îngustă cât să încapă doar două linii de tramvai) şi via Ruffini, pe care se află doar sedii de bănci şi birouri de multinaţionale. Totuşi acolo se află una din cele mai importane capodopere din patrimoniul umanităţii. Pictura propriu-zisă nu se află în interiorul bisericii, ci în muzeul Cenacolo Vinciano, o modestă clădire anexată bisericii.

În mod surprinzător, rezervările pentru a vizita muzeul nu se pot face la faţa locului, ci doar prin telefon sau online. De neînţeles. Aşadar, la intrarea în muzeu a trebuit să cer numărul de telefon la care se fac rezervările. La cel de-al treilea apel (cu suprataxă) fără răspuns la respectivul call center am renunţat. Singura modalitate de a face o rezervare rămâne online. Întreb cam care ar fi intervalul dintre momentul rezervării şi vizita propriu-zisă. Un răspuns la care nu mă aşteptam: poate dura chiar şi două luni. Am zâmbit descumpănit; resursele mele de noroc păreau epuizate. Pentru mine era încă vineri, ora 9.00 dimineaţa. Mi-am mângâiat, aşadar, orgoliul vizitând biserica propriu-zisă. Arhitectura cupolei, în stil renascentist, îi aparţine lui Donato Bramante (aici), motiv pentru biseria a fost înscrisă în UNESCO World Heritage Sites.
De când venisem în Milano nu am avut ocazia să merg în nici un parc. Aşadar, am luat din nou metroul spre Cadorna, în apropierea căruia se afla Parcul Sempione. Fireşte, nu am mai ajuns în parc. Intenţiile mele au fost abandonate atunci am ajuns în faţa Castelului Sforzesco.

Fotografiile, cum este aceasta, nu redau în nici un chip raporturile si dimensiunile reale. De la mai bine de 300 de metri, nu reușeam să încadrez în obiectiv ambele turnuri laterale ale castelului. Cel mai mare necaz al unui turist în Italia, și nu numai: marile monumente, datorită dimensiunilor impresionante, dar și spațiilor de obicei insuficiente din preajma lor, nu încap în obiectivul aparatului. Puţinătatea lucrurilor ce pot fi reproduse te invită să fii aici în persoană.

În interiorul castelului se află nu mai puţin de patru muzee (sau cel puţin atâtea am descoperit eu; practic fiecare alee conducea spre o intrare de muzeu): muzeul castelului propriu-zis, muzeul de istorie naturală, muzeul Renaşterii şi muzeul de arheologie.

Orice turist ar trebui să dedice o întreagă zi, dacă nu mai mult, Castelului Sforzesco. Are multe de oferit: de la picturile şi Codexul Trivulzianus al lui Leonardo da Vinci (plus anumite lucrări de sculptură), până la Rondanini Pieta a lui Michelangelo, pe care mi-a semnalat-o Antoaneta. Ştiind că mă voi întoarce curând înapoi la Milano, am hotărât să vizitez atunci fiecare din aceste muzee; aşa cum se cuvine, fără a avea nici presiunea timpului, nici a celorlalte locuri ce trebuie vizitate.
M-am întors înapoi în Piazza del Duomo pentru a revedea, de această dată, la lumina zilei ceea ce vizitasem cu o seară înainte. Trăirile şi impresiile s-au reprodus, s-au amplificat, văzând din nou Domul și Galeria.

În Piazza della Scala se afla o instalație dinamică realizată de Crackint Art Group intitulată REgeneration.

Melcii erau, de fapt, 12, în întreaga piaţă. Massimiliano Flory îşi motivează intenţia: "Pentru că trebuie să ne putem juca cu oraşul, pentru a-l putea construi, la nivel ideal. La nivel mental, pentru a rupe evidenţele din cotidianul nostru şi pentru a redescoperi experienţa parcurgerii urbanului, pentru a redescoperi peisaje."
Au fost alese formele melcilor în această instalaţie datorită cochiliilor lor, pentru că fac trimitere la ideea de auz (forma spiralată a cochiliei seamănă structural urechii umane), la ideea de casă şi adăpost şi, în fine, la ideea de actualitate tehnologică - cochilia unui melc este un mic "@".
Vizitat apoi Muzeul Teatrului Scala. Pentru cineva care vizitează acest muzeu, două lucruri sunt importante: interiorul teatrului (care arată aşa) şi afişele, cărora nimeni nu le acordă mare importanţă (exact din acest motiv sunt expuse pe coridoarele spre intrarea în muzeu). Căutam cu emoţie numele Haricleei Darclee, Enrico Caruso, Maria Callas... Le-am găsit doar pe cele ale lui Pavarotti si Domingo, amândoi în rolul lui Radames în Aida. Deşi poate oferi enorm mai mult, muzeul se limitează la costumele personajelor din anumite opere.
M-am întors apoi în Piazza del duomo; pe drum m-am oprit la o cafenea pe geamul căreia scria cu litere mari: caffe americano. Nu există, în întreaga Italie, un lucru mai rar decât cafeaua americană, aşa cum numesc ei cafeaua la filtru sau la ibric. Mi-am luat un caffe americano, apoi ultimul Newsweek de la chioşcul de ziare şi, pentru o oră, am şezut. Fără să mă mai grăbesc spre un alt obiectiv, fără să mai fac vreo fotografie. Era momentul să mă adun. Eram, în sfârșit, eu. În liniștea mea senină, în bucuria mea interioară.
Mă aflam în preajma uneia dintre cele mai fascinante capodopere din istoria umanităţii. Şi fiind aici nu mă puteam gândi decât la acele ziduri care ne salvează şi cele care ne condamnă. M-am gândit la o poveste frumoasă, pe care nu voi putea spune niciodată, dar care a început atunci când mi-am dat seama că nimic din ceea ce poţi pierde nu trebuie să îţi fure din visele, curajul şi din frumoasa ta nebunie.
Am zâmbit învins. Era momentul pentru mine să mă întorc acasă.

Sâmbătă şi duminică. Il far niente

Umberto Eco va publica, zilele acestea, o antologie de texte care vorbesc despre... ceaţă. Atmosfera acestui sfârşit de săptămână ar fi, aşadar, descrisă cel mai bine în cuvintele lui Eco:

"Ceaţa este uterină. Te protejează. Legiuni întregi de fiinţe umane şi-ar dori această întoarcere (în uterul oricui, cum spunea Woody Allen). Ceaţa îţi realizează acest vis imposibil. Îţi îngăduie această fericire amniotică. Ai impresia că, poate, într-o zi vei ieşi şi va trebui să înfrunţi lumea, dar pentru moment eşti salvat. Aşa cum naşterea este începutul unui parcurs ce te va conduce inexorabil la moarte, ceața este garanția că poate nu vei ajunge niciodată să mori; ar fi de ajuns să te oprești acolo. Dar tocmai pentru că nu știi unde ești, în ceață ai pornirea de a te mișca pentru a ieși. Cine se află la adăpostul ei, vrea să iasă afară. De aceea toți oamenii sunt muritori".

O atmosferă completată de lipsa voinței și a putinței de a face orice lucru concret, pragmatic; a zace, de a te bucura de calmul regenerator al propriului repaos. Dean Martin, Frank Sinatra, Norah Jones, Bebel Gilberto, o carte uitată deschisă lângă o cană de cafea într-un colț de cameră în care încape o lume întreagă... Pentru cei cu adevărat norocoşi sunt mereu puţine lucrurile care reuşesc să ne facă sumar, totuşi constant, aproape fericiţi.

Săptămâna mea perfectă nu a fost un protest împotriva mediocrităţilor cotidiene, ci doar gestul de urma calea deschisă de micile, simplele bucurii. Câtă vreme sunt unul dintre aceia care construiesc, fără a vrea, fără a şti, bariere care îi ţin departe de aceste bucurii, de unii din semenii lor şi, într-un final, de însuşi firescul lor natural. Se ascunde aici o patologie a intimului care cere ca soluţie în mod constant evacuarea, într-un fel sau altul, evadarea. Unii o fac în spaţiul fictiv, ideatic, în interiorul propriului eu ("Wir bleiben innen"), alţii, mai gălăgioşi, reuşesc să o facă în proximitatea lor externă.
La această criză, care este şi a propriului nostru timp liber, am găsit zilele acestea răspunsul (unul dintre ele) al lui Gheorghe:
"Câte adevăruri mai am încă să vă spun, câte dezvăluiri senzaţionale şi câte minciuni gogonate mai sunt de inventat. Toate în numele a ce? A ce nu a reuşit nimeni să vă fure, timpul vostru liber. Preţuiţi-l, aveţi grijă de el. Petreceţi-l cu cei dragi, bucuraţi-vă de prieteni. Râdeţi, chicotiţi şi distraţi-vă până crăpaţi, distraţi-vă până în zori, distraţi-vă până vă dor picioarele.
Vă urez succes, inteligenţă şi sper ca unii dintre voi să trăiască până or muri. Pe ceilalţi nu dau doi bani!"

Nădăjduiesc să recuperez eventualele pierderi din gălăgia acestor zile revenind, în cele ce urmează, la lucruri - cum se spune... mai serioase.

Notă

2009-11-11T14:32:00.000-08:00

Un alt "bun rămas"

Alex. Leo Şerban părăseşte Dilema veche, jurnalismul, critica de film şi România. "Mi-a pierit cheful de a dansa". Şi a plecat în Argentina.

Distanţe, vin roşu, alegeri şi muzică bună

2009-11-08T11:41:00.000-08:00

Fosta îmi spune că sunt iresponsabil.

Seară liniştită și ploioasă de sfârşit de toamnă. Am deschis sticla de vin roşu, laptopul şi telefonul. Ascult muzica primită zilele acestea de la prieteni. Şi cu telefonul lipit de ureche, continuăm şirul gândurilor împreună. Pe aceeaşi ploaie, dacă aş fi fost acasă, probabil am fi fugit la Iaşi. Sau în Deltă. Sau în Vamă. Sau am fi fugărit trenurile cu taxiul, şi pentru câteva zile am uita de lume şi lumea ar uita de noi, încetând să se întrebe de ce nu am apărut dimineaţă la serviciu şi seara în cafenea. Dar cum geografia ne consemnează la distanţă, suntem ghemotoc de răbdare şi insuficienţă, întinzându-ne braţele unul către altul atunci când recunoaştem vocea celuilalt şi începe să audă fiecare muzica bucuriei şi rimtul libertăţii, promisiuni ce îşi aşteaptă împlinirea.

Gustul dulceag şi aspru de vin roşu şi piese care vorbesc despre farmecul fanteziei şi bucuria rătăcirii îmi amintesc de momentele, unele mai apropiate, altele mai îndepărtate, împreună cu toţi vechii prieteni. Un dans pe un colţ de munte în jurul focului, petrecerile din care nimeni nu îşi mai aminteşte nimic în afară de faptul că am râs cu hohote și de dimineața care ne-a găsit cu o cană de cafea în mână, cu fundul pe scările blocului. O piesă de teatru care s-a sfârşit cu o călătorie la Iaşi în miezul nopţii, unde ne-am găsit prietenii în temniţele din beciul vechiului nostru bar. O seară în care Mariana cânta la chitară, Ana şi Răzvan la pian, câţiva dintre noi trăncăneam la microfon şi o frumoasă ne acompania la vioară în aplauzele audienţei în cafeneaua în care intrasem să bem şi noi o cafea.

Câţi fusesem în urmă cu doar unul-doi ani, câţi am rămas în cele din urmă... Câţi dintre noi şi-au dat seama că, în tot acest timp, am fost frumoşi nu pentru că am fost nesăbuiţi, ci pentru că eram liberi? Că trebuie doar să îi ieşi în întâmpinare şansei ca ea să se materializeze? Că atragem doar în măsura în care suntem liberi şi că avem eroi doar pentru că ei fac lucrurile pe care nouă ne este teamă să le facem? Că lucrurile care contează se află dincolo de dictatura convenţiilor sociale. Jobul, banii, iubitul/iubita, gura lumii şi frica ta elementară de a trece de ele te împiedică să zâmbeşti, să te bucuri, să fii tu însuţi. A miza pe oricare dintre ele, într-un moment sau altul, este cea mai eficientă cale de a eşua, de a te înstrăina de tine însuţi, de a nu fi nimic mai mult decât un om printre oameni. Câţi dintre cei care am fost nu pun acest eşec pe seama celorlalţi, privind cu admiraţie înapoi şi resemnare înainte, nu înainte de a-şi spune că trebuie să fie responsabili. Fosta mea iubită, nu mai departe de aceste exemple, îmi spune că mă cunoaşte bine şi că nu sunt capabil să îmi asum responsabilitatea. Duduie, îmi venea să îi spun, nu mă cunoşti atât de bine şi nu ai idee cât de iresponsabil pot să fiu.

Priviţi la capătul celălalt! Vorba lui Exarhu, câţi din oamenii ăştia împliniţi, care pozează pe prima pagină a ziarelor şi revistelor, îi vedeţi zâmbind? Câţi din cei care am fost om mai avea ca modele oameni fericiţi?

Cursa de şoricel pierdut în labirintul social îmi smulge întotdeauna un zâmbet amar. Îndulcit, de această dată, de vinul roşu, farmecul fanteziei şi bucuria regăsirii în amintirile noastre împreună.

În fond, distanţele care ne despart nu ţin de geografie, ci de alegeri. Chiar şi aşa, în pofida lor, mi-ar fi plăcut să petrecem o seară, poate această seară, împreună.

"Libertatea este singura formă acceptabilă a fraternității."

Rătăcire

2009-10-23T15:16:00.000-07:00

Scriu rar pentru că îmi este greu, pentru moment sau în această etapă, să mă regăsesc. Din câte se pare, rătăcesc. Aşa va fi, oare, şi de aici înainte? Este aceasta rătăcirea pe care o căutam?

Soluţii, desigur, nu există. Există uneori câte un moment de linişte solomonică. Însă, de cele mai multe ori, eşti obligat să te descurci fără.

The inner home

2009-10-21T11:48:00.000-07:00

"I am learning as I go. The rules are different here. This is squarely their place. They built it and they are its only ever habitants. And a kid in the middle of all this shit saying Don't mess with Buffalo realy means it, because Buffalo it's inside of him, keeping him from screaming in the middle of a desert. I back off in respect."

Louis Szekely

(Esquire magazine, the november issue, UK edition)

Enervări

2009-10-15T11:49:00.000-07:00

Dintre toți, mă enervează cel mai mult oamenii care știu. Ştiu, și atât. Nu le lipsește nimic. Fără întrebări, fără căutări, fără urme de îndoieli sau anticipație. Pe cale de consecință, ei nu descoperă, ci află. Polemica, dezbaterea e inutila; se încheie în punct mort: rămâne cum am stabilit. E de ajuns ca să vorbesc o singură dată cu un astfel de ins pentru a-mi strica buna dispoziţie pentru câteva zile.

Mă enervează, de asemenea, scepticii. Posacii. Oamenii care nu acordă nici o concesie şansei, care declară din capul locului că lucrurile sunt aşa cum sunt şi, orice ar fi, aşa vor rămâne pe mai departe. Scrutarea lucidă a posibilităţilor, evaluarea onestă a potenţialului şi, în sfârşit, "învăţul dezvăţului" sunt arme cu vârfuri boante căzute în mâinile unor fantezişti posedaţi. Scepticismul e pentru mine o formă pervertita a fricii sau a neputinţei. Pentru că, din moment ce putem argumenta aproape convingător aproape orice, cam asta rămâne la final.

Mai este şi isteţimea. Harnică, impudică, indecentă. Nivelatoare, aducătoare la cel mai mic numitor comun. Cum naiba reuşesc oamenii ăştia să trăiască într-o realitate fără nuanţe, fără identităţi, fără lucruri specifice, fără autenticităţi şi, pe deasupra, să îi ofere şi soluţiile necesare?

Tuturor acestor oameni, oricare ar fi ei, mulţi sau puţini, le cer o singură concesie: să mă slăbească!

Astăzi

2009-10-08T17:31:00.000-07:00

Primul lucru pe care l-am spus astăzi, în faţa comisiei, a fost: "Astăzi dimineaţă, în ţara mea s-a câştigat un premiu Nobel". Apoi am susținut și trecut și ultimul examen.

Cred că astăzi am fost singurul român bucuros.

Away

2009-09-29T12:04:00.001-07:00

Trei examene în 8 zile. Unul de limbă şi cultură (mâine), două de specialitate. Vorbim după.

În aceşti 20 de ani

2009-09-22T00:26:00.000-07:00

În Europa de Est se împlinesc, în această perioadă, 20 de ani de la căderea comunismului.
Sărbătoarea libertăţii, este titlul articolului pe care Adam Michnik îl publică în Gazeta Wyborgza.
"Se spune despre polonezi că, pentru ei poţi face ceva, însă împreună cu ei, niciodată. În 1989, polonezii au arătat lumii o altă faţă: cea a curajului şi toleranţei. Faţa unei ţări care poate deveni mai bună. Şi poate că acest moment a durat prea puţin, însă a durat suficient de mult ca acum să fim mândri de aceşti 20 de ani. Şi, aşa cum a scris Mickiewicz, timpul Poloniei stă să înceapă".
Nu toţi împărtăşesc optimismul lui Michnik: "ultimii 20 de ani au fost o perioadă de amnezie şi slăbire a sensului civic, iar criteriile binelui şi răului în spaţiul public au devenit tulburi. Şi vinovaţii crimelor comuniste nu au fost, încă, pedepsiţi" (Pawel Lisicki).
În acest timp, bunii noştri cehi îşi poartă războiul cu memoria trecutului pe alte fronturi. Vor să se debaraseze de proastele lor maniere moştenite din perioada comunistă. Suddische Zeitung vorbeşte despre cursurile de maniere care revin la modă şi ascensiunea lui Ladislaw Spacek, cunoscut în ţara sa drept expert al bunelor maniere şi etichetei.
"În ceea ce priveşte vechile ţări comuniste, se observă că aceste naţiuni încep a reintra în cercul civilizaţiei euro-atlantice după ani de izolare. Oamenii de afaceri, oamenii politici sau diplomaţii resimt influenţa devastatoare a comunismului asupra bunelor maniere", afirmă Spacek.
Comunismul a provocat, într-adevăr, ravagii de care - în bună măsură - suntem noi, cei de azi, responsabili. Însă, aşa cum afirmă şi Michnik în încheiere, cel mai bine e să ne reproşăm păcatele cu altă ocazie. Dacă om fi în stare...

Întâlnire cu Angela. Şi jocul meu preferat

2009-09-16T17:18:00.000-07:00

"Întotdeauna am avut această trăire: ori de câte ori mă apropii de oameni care, dacă nu ar fi existat aşa cum există, dacă nu ar fi fost acolo, viața mea nu ar fi fost aceeaşi."

Oricât de comod ar fi să uităm acest lucru, nu suntem, cei mai mulţi dintre noi, opera unei singure persoane, a unui singur om. E adevărat, sunt puțini cei care au contribuit, într-un moment sau altul al vieții, la alcătuirea pe care o numesc "eu, cel de acum". Sunt, pe cât de puțini, pe atât de importanți. Îmi este teamă că nu am găsit niciodată momentul în care să le mulţumesc.

Printre ei se află un bătrân medic. Sclipitor de inteligent, arogant şi cu un inegalabil simţ al umorului. Pentru mine, o combinaţie întotdeauna fascinantă. M-am bucurat din primele momente de preţuirea lui şi mereu am încercat (şi încerc încă) să o merit. Eram chinuit de o dilemă căreia abia zilele acestea aveam să îi pun capăt. M-a apucat de umăr, la un moment dat şi mi-a spus, cu un ton grav, că trebuie să devin medic. Era ceva definitiv în acele cuvinte. Era același ton cu care i-ar spune unui pacient că mai are puțin de trăit. Era ca și cum acest imperativ se afla dincolo de el și de mine, iar singura cale posibilă era aceea de a-l urma.

***

Cred că eram un adolescent normal, pe la 17 ani, când am întâlnit-o pentru prima oară pe Angela. Dacă admitem că un adolescent normal ar fi imprudent, agresiv, ambiţios, într-o ferventă căutare; poate a unei cauze demne pentru pasiunea de atunci. Aveam să întâlnesc mai târziu, la Paler, o posibilă definiție a ceea ce trăiam atunci: datoria de a face o gaură în cer.

Amalgamul istovitor de dorințe și neîmpliniri al acelei vârste, se afla la celălalt capăt al liniştii contemplative, al reflexiei. Nu poţi înţelege ceea ce nu eşti pregătit să înţelegi. Abia ani mai târziu am aflat de această întâmplare. Noica în tinerețe era atras de fotbal. Pe unul din antrenorii lui îl chema Litră. La unul din antrenamente, primește o pasă; socotind că era prea lungă şi prea înaltă, lasă mingea să treacă. Litră l-a apostrofat de pe margine: "Fugi după minge, măgarule! Nu ai să faci nimic în viaţă". Ani mai târziu, spune Noica însuşi, cea mai importantă lecţie a învăţat-o nu de la prestigioşii săi profesori (unul dintre ei a fost Heidegger), ci de la Litră. Uneori trebuie să alergi şi după mingiile pe care nu eşti sigur că le prinzi.

Angela, cu mult înaintea bătrânul meu medic, mi-a aruncat atunci o astfel de minge. Nu am alergat, însă, până la capăt după ea. Cel mai mare regret al prietenilor mei - care nu ezită să mi-o amintească - este că nu am devenit jurnalist. Că a fost o luptă abandonată, o provocare neurmată, o promisiune trădată. Poate că au dreptate. Pentru mine rămâne, după toţi acei ani, bucuria în efortul de a contura gânduri în cuvinte, adică bucuria scrisului. Alături de acel moment absolut unic, magic ca o incantaţie, de a rosti cuvintele potrivite, în tonul şi momentul potrivit, pe care numai o noapte de sfârşit de an într-o cabină de radio ți-l poate oferi. Și poate asta e tot ce contează.

Iar a alerga după mingii prea înalte a devenit, ei bine, jocul meu preferat.

Scriind aceste rânduri, realizez că această întâlnire are ceva din bucuria, nostalgia şi apoi entuziasmul unei regăsiri.

Bun găsit, Angela!

Casa cu amintiri

2009-09-14T01:46:00.000-07:00

Dragă Antoaneta,

În urmă cu ceva ani, cotidianul The Guardian a solicitat scriitorilor din diferite ţări o serie de articole despre naționalism și conştiinţă naţională. Tatiana Tolstaia îşi începe superbul eseu - Universul rus - cu următoarele cuvinte:

Dacă mi-ar fi fost hărăzit ca toată viaţa să trăiesc numai în Rusia, să vin în contact numai cu ruşi, sigur m-aş fi spânzurat. Şi nu pentru că nu-mi plac ruşii sau pentru că i-aş considera neinteresanţi, dimpotrivă. Nu cunosc nimic mai interesant, paradoxal şi contradictoriu decât ruşii.

Rusia e un mare ospiciu, pe uşa căruia atârnă un mare lacăt de hambar, în schimb nu are pereţi; în care tavanul e foarte scund, iar sub picioare, în locul podelelor, e hăul; în care doctorii şi-au pierdut minţile, iar pacienţii, care în felul lor inţeleg cum stau lucrurile, se prefac a fi nebuni şi nu pentru hatârul doctorilor, ci pur şi simplu pentru că aşa e mai interesant, mai comod şi mai fantastic.

Antropologii zilelor noastre vor trebui să deslușească povestea, în această lume globalizată (în curs de post-globalizare) a oamenilor care, fără a avea temeiuri care țin de necesitate, renunță la ţările în care s-au născut şi şi-au trăit prima parte a vieţii, în favoarea altora aflate, dacă nu la mare distanţă, de multe ori la capătul opus al lumii. Ţări cu limbă, istorie, religie, valori culturale, status economic sau politic mereu diferite. Un macrofenomen care trece neobservat, în cuvintele lui Bepe Severgnini. Poate vom asista la o modificare esenţială a modului în care ne situăm în raport cu lumea în care trăim; echivalentul descoperirii "Gânditorului" şi "Femeii şezând", însă de sens opus.

Mai interesante, sau poate doar mai apropiate, sunt aceste lucruri la nivel individual. Modul în care cineva continuă să meargă mai departe în măsura în care ceva în mod esenţial, în ceea ce îl priveşte, este schimbat. Coabitarea cu o identitate lipsită de elementele ei cele mai apropiate: limba, tribul, zeul.

Partir c'est mourir un peu, Alphonse Allais. Plecarea, renunţarea privită ca deces. La rândul lui, însoţit de etapele sale psihologice: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea. Ne aflăm, fiecare dintre noi, într-o astfel de etapă. Unii sperând că într-o bună zi vom putea accepta senin că suntem rodul nu a unui loc în sine, ci a unei evoluţii, a unui parcurs.

Tolstaia își vedea țara o casă de nebuni. Tu o vezi ca un ghimpe în inimă. Fiecare dăm propria definiţie anormalităţii, absurdului, lucrului bizar. Tot aşa cum speranţa că lucrurile pot evolua, se pot schimba în bine, vorbeşte mai mult despre noi şi despre felul în care privim aceste locuri. Vorbeşte, însă, mai puţin de locul în sine, aşa cum aveam să aflu zilele astea de la bunul nostru Varujan. Slavă Domnului, însă, că în România mai există, pe alocuri, decenţă, bun simţ, moderaţie, altruism. Numai pe alocuri. Niciodată ele nu vor prinde prima pagină de ziar sau subiectul care deschide o discuţie.

Datorită acestor lucruri, în zilele mele bune, atunci când privesc în urmă văd în locul unei case de nebuni... o casă cu amintiri. Ceea ce îți urez și ție.

Nec plus ultra

2009-09-12T16:24:00.000-07:00

Mi s-a spus să te caut

Şi eu însumi nu voiam decât căutarea.

Nici măcar nu mă gândisem

Ce m-aş face cu tine

Dacă te-aş găsi.

Te-aş pune în pământ ca pe o sămânţă?

Te-aş hrăni ca pe un animal domestic

Socotindu-ţi foloasele blănii şi cărnii,

Lânii şi laptelui?

Sau, dimpotrivă, m-aş lăsa eu devorat

Ca de o fiară?

Sau ca printr-o pădure

M-aş rătăci de spaimă prin tine?

Sau ca într-o prăpastie

M-aş lăsa să cad nebănuind adâncimea?

Sau ca într-o mare

M-aş înmormânta în pesti?

Mi s-a spus să te caut,

Nu să te găsesc.

(Ion Zimbru)

Invidie

2009-08-29T12:12:00.000-07:00

O felie din buza ta mică şi o şuviţă de păr, ca dovezi.

Mă priveşte cu acei ochi pătrunzători din mijlocul unei furtuni îndepărtate. Are acea privire care îi trădează neliniştea agitată şi enorma bucurie de a descoperi o lume în care nu îndrăznea - până acum - să spere că există.
A făcut un salt definitv şi spectaculos către acel acolo pe care încearcă să îl definească de atât de mult timp, faţă de care însă a ezitat atâta vreme să se apropie.
Petrece zile şi nopţi la rând fără să închidă un ochi, uitând de ea, uitând de tot ce îi este imediat şi apropiat. În fierberea ei zbuciumată, se gândeşte într-una la un chip anume, la momentele împreună, la tot ceea ce simte, la tot ceea ce va urma.
Voinţa a coborât puţin câte puţin, din raţional către afectiv, iar traiectoria care o face să alunece printre momente şi situaţii este, într-adevăr, fascinantă. Suprasolicitate, toate sistemele de apărare au cedat, în schimb iluziile capătă forme şi adâncimi impresionante. Vă amintiţi de momentul în care vedem ceea ce vrem să vedem, nicidecum ceea ce se se află în faţa noastră?
S-a aruncat în gol, aşa cum mulţi o facem o singură dată în viaţă - atunci când ne îndrăgostim inexplicabil, iremediabil şi, cum am mai spus-o, pentru totdeauna. Mă priveşte în ochi, din mijlocul acelei furtuni îndepărtate, şi... înţelege că sunt, poate, cel care nu îi va face rău, cel care o va prinde de braţ înainte să se prăbuşească.
Sfârşitul fiecărei seri mă găseşte mai mereu cu un pahar de vin roşu sub o umbrelă larg deshisă. Ca şi în acea seară, mă gândesc, uneori... ce n-aş da să fiu în locul ei!

Blestematii

2009-08-20T13:47:00.000-07:00

Migratia balenelor, marsul pinguinilor si alte grozavii.

Turma noastra si-a mutat aglomeratia pe intinderi de plaja si munte, in urma ei ramanand abandonate orasele ridicole si pustii. Din motive pe care nu le intelegem, dar le acceptam (una din regulile de supravietuire in noul ecosistem urban) unii dintre noi suntem inca aici.

Suntem cateva sute, o mie, cateva mii. Si gonim nebuneste pe strazile goale ale orasului, oprindu-ne (sau nu) la semafoarele care nu mai au ce sa dirijeze. Acolo ne mai intalnim din cand in cand. Ne privim unii pe altii din spatele oglinzilor si a ochelarilor de soare, ne masuram din priviri, apoi ne despartim grabnic in accelerari puternice si scartait de roti. Stim ca inevitabil ne vom intalni din nou, in vreo cafenea ramasa deschisa, unde pentru o vreme devenim clientii casei, prin parcuri sau prin supermarketuri sau in alte locuri pana mai ieri aglomerate.

Suntem blestematii acestui oras, ai acestei veri; ne topim nervii si nerabdarea in valurile de caldura africana; ne topim cauciucurile si tot ce a mai ramas intreg din noi, dorinta de a evada, pe asfaltul incins al orasului.

Peste toate acesta, exista insa un lucru placut in singuratatea asta: senzatia unui copil care stie ca poate sa faca orice, pentru ca e singur acasa.

Îmi e

2009-07-28T08:24:00.000-07:00

Anonimei cu ochi de pluş.

De întocmit şi depus cereri şi dosare, de încheiat contracte, de trimis mailuri, de răspuns la mailurile primite, de sunat alţi oameni. Comunic rar, greu şi fără poftă. Sunt agresiv, încruntat, tăcut. Sunt departe de ale mele, departe de mine. Pe un drum de ţară, cu 130 de kilometri la oră, cu Aerosmith şi cu braţele deasupra capului, am zâmbit. Aşa cum am făcut-o acum câteva zile când, coborând Apeninii - pe care se aşternuse un soare desprins dintr-o după-amiază toscană, îl ascultam pe Johnny Cash.
Singurele lucruri de care am nevoie sunt apa, nisipul, o casă improvizată de lemn şi fado. Mi-e... mare. Mi-e... vară.

Şanse şi Oameni darnici *

2009-07-22T14:48:00.000-07:00

Simbolul cel mai potrivit al generozităţii este reprezentat de braţele larg deschise. Generozitate înseamnă deschidere, amploare. Are ca sprijin un punct de la al cărui înălţime perspectiva renunţă la detaliu în favoarea esenţialului. Mai mult decât atât, nu poate fi generos cel care nu îşi poate proiecta lumea în varianta ei mai bună (lipsită de insuficienţele şi neajunsurile ei curente) şi nu se poate plasa, alături de ceilalţi, în interiorul ei.
Spuneam, nu demult, că tot ceea ce cade în sfera regularităţii monotone reprezintă normalul, mecanismul de tic-tac al banalului. Tot ceea ce cade în afara ei suntem noi, în naturalul nostru veritabil. Suntem noi înşine în pasiunile noastre, în preocupările noastre, în propriile iniţiative. Ceea ce vreau să spun este că e normal ca un funcţionar să îşi facă munca sa de funcţionar. Însă este mult mai mult ca, în acelaşi timp, să devină - de pildă - cel mai apreciat scriitor al veacului său. Sau cel care a pus numele celui mai recent descoperit corp ceresc. Sunt lucruri care nu ţin de întâmplare sau de hazard. Sunt lucruri care ţin, în primul rând, de iniţiativă. Datorită acestora, de-a lungul timpului, lumea în care trăim a devenit, într-un fel sau altul, mai bună. Aici se află bogăţia ei. În acest fel îşi acordă, ei înseşi, mereu alte şanse.
Am cunoscut-o pe Lia şi campania ei: Oameni darnici. Iniţiativa ei este una din şansele care ni se oferă fiecăruia dintre noi. Şansa de a ne închipui o lume mai bună, lipsită de insuficienţele şi neajunsurile ei curente. Şansa de a face un prim pas către ea. Nu va fi un salt glorios în muzică de orchestră, dar va fi acel prim pas esenţial.
Şansa ca, într-o după-amiază de vară, să stai pe terasa unei cafenele într-o veche piaţetă, înconjurată de clădiri atât de vechi şi ele că par a fi fost acolo dintotdeauna; şi, scriind - poate chiar despre aceste lucruri - pentru câteva momente, să ai sentimentul că meriţi să fii în acel loc, în acel fel.

* Acesta este răspunsul pe care i-l dau acelui prieten mai vechi care îmi spunea cu nonşalanţă, milă şi dispreţ că am făcut, mai toată viaţa, voluntariat.